Liiceanu și tentația idolatrizării. Cazul Bolojan

A stârnit o oarecare rumoare în spațiul public articolul lui G. Liiceanu în care îl „idolatriza” pe premierul I. Bolojan așezându-l chiar în rândul marilor bărbați ai României moderne, precum M. Kogălniceanu, Carol I, Ion C. Brătianu, Iuliu Maniu, Corneliu Coposu. În primul rând, trebuie să recunoaștem că este vorba de stilistica particulară a unui intelectual de prim plan al României contemporane, un intelectual pe cât de temeinic, pe atât de sensibil cu neliniștile și frământările românilor. 

Este adevărat că pe alocuri textul articolului este presărat cu accente patetice ce reies din argumentația apăsată și din erudiția gestionată ca atare a respectivului gânditor. Nu este vorba de o inflamare sau de o hiperbolizare fără sens a premierului, ci este expresia unei așteptări aproape soteriologice și deopotrivă febrile în speranța și în dorința arzătoare a lui G. Liiceanu de a scoate țara din mlaștina în care se află, din dorința acestuia de mai bine, de așteptări împlinite, de însănătoșire a organismului politic al României după atâta timp de corupție tentaculară, de incompetență și impostură, după atâtea malefacțiuni de neimaginat în viața publică românească.

​În datele unei raționalități sensibile, dar dominante în făptura intelectualului de rasă pură care este G. Liiceanu, autorul neuitatului „Apel către lichele” din anii de după Revoluția din 1989, s-a expus judecății publice prin articolul „Oare poate fi clonat Bolojan?”. Acest articol „idolatru” i-a deranjat pe unii comentatori, analiști, intelectuali a căror critică ascunde în fond multă răutate. Parcă lumea românească ar fi formată numai din ființe diavolești și nu ar mai exista și oameni care par și s-au dovedit și luminați și de o maximă responsabilitate în fruntea țării precum Ilie Bolojan. Am mai spus-o și altădată că acest om este din partea occidentală a României rotunde, un om din acea „țară a visurilor noastre”. Dimpotrivă, cu asemenea ființe diavolești pe care unii le văd peste tot este de la sine înțeles că avem un transfer discursiv spre diabolizare de către comentatori și analiști a tot ce există, a tot ce apare în viața publică. Totul li se pare de condamnat, de vituperat, de distrus, de ars în piața publică a tuturor acelora care nu sunt întruchiparea propriilor imaginații, în condițiile în care ei se ipostaziază în veghetori, înțelepți fără rest, care „ne spun ce ne așteaptă”. Mai simplu, acestor intelectuali „totul le pute și le miroase” și își deversează toate neîmplinirile, frustrările, cu o „sprânceană ridicată”, expresie a superiorității și sfidării.

​În repertoriul distrugător al acestora, absolut și definitiv, nu i-au iertat nici pe Iohannis și nu le scapă nici Bolojan, nici N. Dan, ei fiind în stare, ca urmare a neîmplinirilor lor, să-l agreseze și să-l supună „rațiunii critice” și pe Dumnezeu. Cauzele unor astfel de comportamente izvorăsc din frustrările masive în care înoată. Nu au primit din partea celor din vârful statului caftane de tistii înalte și bine remunerate, de miniștri, de ambasadori, de sinecuriști de poziții eminente și pline de onoruri, de consilieri aulici. Nu li s-au recunoscut calitățile vanitoase, n-au fost adulați în toate opiniile și criticile lor. Aceștia se simt bine în talk showuri, cînd li se dă dreptate sub diverse formulări: „sunt de acord cu tot ceea ce a spus X”, „X are dreptate când spune”, „așa cum pe bună dreptate spune X”, „sunt în totalitate de acord cu opinia aceluiași X” etc. Ar putea fi vorba și de o scenetă comedioasă în care se bine-cuvântează reciproc și se adeveresc ridicol între ei. Aceștia nu pot fi de acord decât cu ei înșiși. Figuri cu priviri agățate superior, în general priviri reci și metalice ce transmit răutăți, vorbitul cu cuțitul între dinți, cu figuri inchizitoriale, precum a lui Torquemada, sau cu figuri de aceeași factură, spelbe, lipsite de expresie, fixiste și sfredelitoare, fără relaxare și fără de pauze mai senine, aceștia nu lasă loc lui Dumnezeu printre ei. Contrar propriilor convingeri și viziuni, lor nu le-a convenit nici mențiunea lui G. Liiceanu în care descria un puseu intelectual al lui Bolojan, cititor de „cărți bune”. Le-a picat greu și nedigerabil acest aspect al premierului României, dar „le-a plăcut” că Băsescu îl citea și recitea pe Cărtărescu.

​Aș propune un guvern total neocratic în care acești intelectuali să-și demonstreze putirințele și să conducă o serie de ministere, precum cele configurate de republica aristo-democraticească a lui I. Budai Deleanu: Ministerul Constituției, al Afacerilor Terestre și Celeste, al Dreptății, al Erudiției și Progresului, al Judecății de Dinainte și Cea din Urmă, al Trebilor Mari și al Trebilor Mici, al Războaielor și al Păcii, Ministerul Ortografiei etc. Simandicoși în felul lor de a fi, nu s-au vindecat încă de țuțăreala față de Băsescu. Aceștia nu au proferat nici un fel de critici „obiective” la adresa lui Petrov-Băsescu și au tăcut precum „suinele în cucuruz” deoarece le-au fost cumpărate conștiințele și au fost înecați cu burse, stipendii și tistii.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp