În România, a devenit sport național să-l punem pe celălalt în dificultate pe o tehnicalitate. Despre „chichițele” de la examen

Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos

Eram în 1995, în după-amiaza zilei în care dădusem BAC-ul scris la Română când dădeam proba de „traseu” pentru permisul de conducere. În Suceava anului 1995 o atare probă nu ar fi trebuit să pună mari probleme nimănui (circulația fiind departe de a fi infernală), afară poate de „pornirea în rampă” pe care am învățat-o de la a doua lecție, cred, altfel nu prea poți conduce în orașul cu pricina, relieful fiind de așa natură. Când, la un moment dat, polițistul îmi spune, serios: „Și la giratoriu intrați în parcarea de la liceu, trageți cu spatele și gata, am terminat”. O singură problemă era, parcarea de „la liceu” avea un semn de interzis pe sensul din care veneam eu. Atât de mică era în capul meu miza examenului pe care știam că-l pot repeta la infinit, încât mi-am permis o glumă cu dl polițist „Și amenda pentru intrare pe interzis o plătiți dumneavoastră, că eu încă nu am permis, nu?” – domnul polițist a râs, superior, „domnișoară, v-ați prins”, mi-a dat o altă indicație, am făcut – inevitabil – o pornire în rampă și am luat „examenul”.

M-a lovit amintirea asta azi, când, vorbind cu o prietenă al cărei copil susține acum BAC-ul, mi-a spus că acesta e posibil să fie depunctat la subiectul cu nuvela pe motiv că a scris că „Moara cu noroc” era han, nu cârciumă. Și m-au lovit după aceea amintirile sutelor de polițiști care stau „în tufiș” să te prindă cu o depășire de 5 km/h a vitezei permise la 50 de metri după indicatorul de limitare, miile, zecile de mii de procese câștigate „pe procedură” – radarul nu era omologat, polițistul nu s-a legitimat, la cutare cerere nu era timbrul albastru prevăzut în cutare articol neabrogat din 1965 toamna, zecile de subiecte de extemporal sau teză care aveau „un schepsis” pe care, dacă nu-l prindeai, nu puteai rezolva problema.

Într-o țară în care norma e să nu respecți norma (și de fapt să nu o înțelegi), a devenit sport național să-l punem pe celălalt în dificultate pe o tehnicalitate. În țara în care 40% dintre copii care azi dau BAC-ul NU știu despre ce e vorba într-un dialog, oricare ar fi acesta, din „Moara cu noroc” – cu textul scris negru pe alb în față (asta ne arată testele PISA), noi ne punem problema că vor fi depunctați copii care scriu – WOW – „han” în loc de „cârciumă”. Domnilor profesori, jumătate dintre absolvenții de azi nu înțeleg un enunț simplu scris dacă-l citesc pentru că i-ați învățat că mereu, în spatele fiecărui cuvânt e o capcană care-i poate schimba existența, așa că citesc cuvintele și nu înțeleg sensul lor comun. Jumătate dintre copii se uită cu spaimă în spatele fiecărui enunț cu teama „Oare ce vrea să spună autorul” – nu cu curiozitatea de a afla ceva nou , și de această veșnică spaimă în fața oricărui enunț sunteți vinovați. Cu veșnicele enunțuri sucite, cu veșnicele rute unic acceptate de rezolvare a oricărei probleme, cu veșnicele „chichițe” de care trebuie să ne prindem care mai de care toți înainte de a putea comunica omenește. 

Suntem o națiune care se uită mai mult „în spate” de teama unor posibile capcane care ne pot pândi la tot pasul și de aceea ratăm o grămadă de oportunități care ne stau (cum altfel) în față. Mergem cu grijă pe drumuri pe care ar trebui să mergem hotărâți înainte, că nu știm „de ce dăm”. Într-o țară în care educația e și-așa cum e, Ministrul Educației trebuie să iasă public să spună că nu vor fi acceptate subiecte ce conțin „capcane”. Dar noi avem mereu profesori-corectori gata să sesizeze probleme din acestea extrem de grave de procedură.

Am și aici o poveste. Eram la birou într-o agenție de advertising, era o vară toridă, nu funcționa sistemul de climatizare din încăpere și telefonul nu era cred atât de ieftin, sau poate mi-era doar greu să deschid gura, așa că am scris un mail unui mult-mai-tânăr coleg care avea biroul mai aproape de dozatorul de apă (rece): „Dacă scriu eu copy-ul ăla, îmi aduci un pahar de apă?”. A venit la mine val-vârtej: „Adică ce vrei să spui, că nu-s în stare să scriu?”. Știți, eu chiar îmi doream un pahar de apă. De spaimele și suspiciunile colegului (care au continuat încă o bună vreme cu insinuări de genul „dacă nu scriu în 10 minute, să mă duc să spăl vasele?” și așa mai departe...) și de veșnicul despărțit al firului în 4 care ne e specific nouă, fiecăruia dintre noi, sunteți cu toții vinovați, cei care știu (și găsesc extrem de importantă) această extraordinară diferență între han și cârciumă. Și poate putem supra-simplifica și spune că poate toate spaimele noastre pleacă de la „ce a vrut să spună autorul?” care ne urmărește iată, încă, pe toți.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp