Educația din România și comisia de „stocat” hârtii

Foto: Inquam Photos

Deși sistemul de educație românesc (ca majoritatea instituțiilor noastre) stochează munți de hârtii, dacă ne uităm atent la ce putem analiza din aceste hârtii, vom concluziona că ele pot doar să ascundă, în stive atent suprapuse, diverse neputințe.

Le voi lua pe rând.

Prima, neputința de a-și asuma cine rămâne și cine pleacă. Și atunci, decizi pe bază de „dosare”. De hârtii. De formulare corect sau incorect completate. Câștigă „cel mai bun dosar”. NU oameni predau copiilor noștri, nu profesori, ci niște dosare depuse în termen cu toate filele semnate și ștampilate „conform cu originalul”.

Sistemul educațional românesc are calitatea extraordinară de a primi pe aproape oricine (am întâlnit mulți profesori de română care scriu ortograme greșit, de mate care nu știau la ce e bună teorema lui Pitagora, de Engleză care enumerau, oră de oră, obsesiv, culorile de bază și sigur, putem continua așa la nesfârșit), de a expulza extrem de puțini dintre membri (câți profesori dați afară din profesie știți? Eu una am văzut profesori anchetați pentru grave infracțiuni – unele sexuale legate de minori - care încă predau) și de a oferi oportunități de a crește exclusiv pe baze biologice (mă refer la înaintarea în vârstă, deci pe trecerea timpului). Sigur, fiecare pas trebuie „pavat” cu un dosar, dar obișnuința de a aduna obsesiv hârtii, dovezi ale trecerii timpului despre care vorbeam anterior, vine odată cu accederea, ca angajat, în orice instituție de stat. Deci și în meseria de profesor. Nu mai vorbim de cea de director. În acest mediu concurențial al dosarelor, omul, competențele lui, dispar. Nu contează dacă nu știe să predea și dacă se pierde cu firea în fața copiilor. Are un „proiect de lecție” fenomenal la dosar. Nu contează că nu știe să deschidă calculatorul și că solicită intervenția IT-istului când se descarcă bateria mouse-ului, contează cele 4 cursuri de „competențe digitale” pe care le-a urmat. NU contează că nu e capabil să înțeleagă o opinie diferită de cea din manual despre un autor sau altul. Contează că are „15 ani în învățământ”. În lumea aceea, a concurenței între dosare cu șină, calitatea omului, a profesionistului, dispare (nu spun că nu există, spun doar că e depășită, în covârșitor număr de cazuri, de numărul de hârtii din dosarele depuse periodic.

Aici, orice discuție legată de evaluarea profesionistului, obișnuit de o viață și de cutumele instituționale să fie doar un vesel adunător de hârtii, se oprește într-un zid (cum altfel) de dosare. „Ce-aveți cu noi, n-am produs suficiente hârtii?”

A doua, incapacitatea de a produce date relevante. Să spunem, de dragul visării, că printr-un miracol, la conducerea Ministerului ar ateriza un super-expert în management educațional din cel mai serios sistem educațional din Univers (nu dăm nume, totul e relativ când vorbim de seriozitate). Dacă, aidoma oricărui manager serios, ar cere un status curent al sistemului, acesta nu ar fi la o apăsare de buton. NU ar fi nici la 100 de apăsări, ci la capătul unor sute de cereri scrise trimise către diverse instituții subordonate care, la rândul lor, ar trimite mii de alte cereri către instituții subordonate, care la rândul lor... și așa mai departe, până când cineva, într-un birou sau în mai multe, ar avea „de centralizat” datele primite din teritoriu. Am citit recent un editorial al unui funcționar al unei direcții locale de statistică care recita, școlărește, despre cum ne va schimba viețile o „ramură a Informaticii numită Big Data”. Am râs, bine ar fi să avem și Small Data, dar nu e cazul în Educație. Ce ar fi dacă, să apunem, de dragul poveștii de mai sus, acel super-manager ar vrea să se ocupe, anul acesta (pentru că nu se poate ocupa de tot odată, evident ar fi un caz de priorități), de competențele științifice ale copiilor și profesorilor români? Ce date ar avea la dispoziție? Notele copiilor la Biologie, Fizică și Chimie, împărțite pe tipuri de școli, pe regiuni – acestea sigur nu există centralizate nicăieri, dar chiar și dacă ar exista, cum le-am putea compara? Ce am putea ști, afară de niște medii pe care le intuim cu toții? Mai nimic, pentru că nu am ști care e calitatea predării, unde sunt lacunele, care sunt capitolele la care cei mai mulți copii au probleme, care sunt cele la care cei mai mulți profesori au probleme, cum putem face să ridicăm nivelul (și al unora și al altora). Am fi, dacă mi-e permisă analogia, în situația unui spital plin până la refuz cu pacienți (unii grav bolnavi, alții mai puțin) dar cărora nu am putea să le facem nicio analiză, nicio investigație afară de o evaluare „la ochi”, care, în medie, ar suna așa: ”În medie sunt cam rău bolnavii”. Ok, ce ar face acel manager? Ar spune „e cam rău, trebuie să ne facem mai bine”. Și toată lumea ar izbucni în râs. Nu avem nevoie de super-manageri și de timpul extrem de lung de „centralizare” să ne spună asta. Noi vrem rețete, noi vrem planuri de intervenție.

Vrem, dar nu avem pe ce le baza, afară de intuiția, pe care o avem cu toții, că nimic nu merge ok în sistem.

A treia, că nu avem oamenii care să producă date relevante, nu avem implementate instrumentele necesare, nu avem oamenii care să coreleze date, nu avem cu ce să analizăm date. Oricine a administrat fie și un buget familial, nu mai spun de un buget de reamenajare al unui apartament, știe că dacă nu măsori, nu poți corecta nimic. Or noi ne încăpățânăm să respingem din start orice tentativă de a aduna, prelucra și procesa date care ne-ar putea scoate din media aceea care nu poate să spună nimic: „suntem în medie rău”. Suntem, ca să continui paralela cu spitalul, cu știința de carte a medicilor din secolul 19 și cu instrumentele din secolul 18, dar vrem să inventăm roboți. Culmea e că unii chiar reușesc, și așa, cu fiecare titlu cu „Echipa de Fizică a României a câștigat medalia X la Concursul Y” avem noi senzația că nu e chiar totul pierdut.

Până când nu vom avea instrumentele capabile de a produce date relevante, până nu vom avea sisteme care să poată prelucra date relevante și comparabile, până nu vom putea produce analize serioase pentru oricare dintre problemele sistemului de învățământ, orice efort de transformare ar fi unul profund inutil. Și înalții funcționari români vor scrie lucrări școlărești despre Big Data, lucrări care pot impresiona doar pe colegii lor care uneori mai scot capul de după stivele de dosare cu care și-au pavat și ei (cum altfel) carierele.

Post-scriptum. Pentru a vedea, în documente asumate de la cel mai înalt nivel, incapacitatea sistemului de a produce date, vă las două citate din programul „România Educată” care m-au făcut să râd (deși bănui că nu acesta e scopul programului, să facă să râdă cititorul). Le voi reproduce mai jos:

„Se observă un acces scăzut al publicului larg și/sau al decidenților la analizele calitative privind rezultatele tuturor evaluărilor (presupunând că acestea există) și, prin urmare, avem o valorificare insuficientă a acestora (inclusiv a evaluărilor naționale din clasele a II-a, a IV-a și a VI-a). Nici beneficiarii și nici cadrele didactice nu sunt informați corespunzător asupra rolului și asupra structurii evaluărilor.”

și

„România se confruntă cu lipsa unor date statistice complete, de încredere, la zi cu privire la bugetul și la execuția bugetară a unităților de învățământ de nivel preuniversitar. Există, în prezent, o expertiză limitată în aria analizei datelor privind finanțarea educației și un număr limitat de rapoarte publicate în această arie; de exemplu, de mulți ani, Raportul privind starea sistemului de învățământ preuniversitar nu mai include indicatori din aria finanțării educației, iar rapoartele INS au, de asemenea, slab documentată această componentă.”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp