Sunt născută în anul cutremurului, în 1977. Copilăria mi-am petrecut-o în comunism. În cercul părinților mei existau câțiva adulți pe care îi vedeam frecvent care, la fiecare masă, întâlnire sau petrecere, făceau inventarul copiilor excepționali plecați din țară. Aveam senzația că-i cresc pe-ai lor pentru evadarea asta și încă nu știu de ce ai mei nu ne-au impulsionat niciodată în direcția plecării din țară. Acum sunt sigură că nu din patriotism, deși mama, care poate să mai citească ce scriu, mă va contrazice. Cred că am avut, ca întreaga mea generație, această posibilitate pe masă, la fel cum am avut-o și pe cea de a rămâne. În cazul meu, parte dintr-o generație din care doar cei ce n-au vrut n-au plecat, rămânerea nu a fost un act conștient. Am rămas și-atât.
Vorbesc extrem de des cu prieteni, cu copii sau fără, care mă întreabă, aidoma prietenilor părinților mei, dacă îmi cresc copilul spunându-i că va pleca din țară. Pregătindu-l să plece. Nici la mine nu e vreun patriotism când spun că nu. Îi dau toate premisele să aleagă, când va fi cazul, să plece sau să rămână. Îl ajut să-i fie simplu să rămână sau să plece, dar nu-l cresc în ideea că va pleca, la fel cum nu-l cresc în ideea că va rămâne.
Pe cât de mult și-au dorit părinții noștri libertatea, pe atât de mult suntem noi dispuși să ne-o sacrificăm pe-a noastră și pe-a copiilor noștri.
Ar însemna să fiu complet ignorantă să nu văd că trăim o viață mai bună decât au trăit-o părinții noștri, mai cu seamă din perspectiva libertăților. Ar însemna, de asemenea, să fiu complet obtuză să nu văd că libertățile astea care acum nu ni se par mare lucru, erau înainte de ’89 niște vise care nici măcar nu puteau fi șoptite. Ar însemna să fiu complet ruptă de realitate să nu-mi dau seama că nu din cauza limitării lor, ci a limitărilor sociale, ce pot vorbi eu azi cu copilul meu e mult, mult mai mult decât puteau sau credeau că pot părinții mei să discute cu mine. Încep așadar această opinie cu concluzia firească „nu, nu era mai bine înainte, copilul meu nu ar fi putut crește atunci așa cum crește acum”.
Trebuie să existe și un „dar” aici. Pe cât de mult și-au dorit părinții noștri libertatea, pe atât de mult suntem noi dispuși să ne-o sacrificăm pe-a noastră și pe-a copiilor noștri.
Luăm tot ce a venit la pachet cu momentul Decembrie 1989, dar ne căutăm cu disperare alte ziduri de care să ne înconjurăm și ne construim cuști cu alte ideologii, nu cele comuniste, din care, de data aceasta, nu mai vrem să evadăm.
Avem, iată, libertatea de a citi orice, neîngrădit și necenzurat, nu mai avem cărți „pe sub mână” și ridicol cenzurate, dar ridicăm singuri zidul lecturilor facile și a pseudo-științei în fața științei adevărate care acum ne e atât de accesibilă. Și ne simțim bine în această nouă cușcă a credințelor noastre care ne confirmă ideile, ignorând o minimă posibilitate că în afara zidurilor noastre e ceva mai mare și care, poate ne-ar ajuta să creștem în vreun fel. ”Cine mai are timp să citească”, auzim din ce în ce mai des de la urmașii celor care au murit acum 32 de ani pentru ca noi să nu mai citim, iar și iar, cărți cu doctrine politice reinterpretate special pentru a ne uniformiza.
Am trecut de la spaimele că „ne ascultă” și că tot ce spunem poate fi folosit împotriva noastră în feluri la care nu ne puteam gândi la spaima că „ne vede Dumnezeu”. Și că ne bate, inevitabil o să greșim ceva. Lipsa libertății de exprimare am înlocuit-o cu o reinterpretare a libertății religioase care i-ar face invidioși pe mulți extremiști de pe alte continente. Tot ce pot spune e că avem, cu toții, exemple de practici, nu de învățăminte religioase în școli, în colective profesionale, în săli de operație și cine știe pe unde. Au murit niște oameni pentru ca noi să putem spune orice și orice-ul acela e acum limitat nu de legi și structuri absurde, ci de spaima unei justiții divine de la care nu așteptăm dreptate și bunătate, ci, nu știu de ce, pedepse.
Religia introdusă abrupt în școli ca practică religioasă absurdă (doar cine nu a ascultat un cor de copii recitând, pe timp de pandemie, în fața ecranelor „Înger îngerașul meu” nu știe ce spun) și nu ca știință ne-a făcut copiii să nu se uite peste umăr mereu nu doar spre noi, adulții care-i putem ajuta (părinți, bunici, profesori), ci și către niște zeități care le pot reduce dificultatea tezelor, le pot aranja evaluări mai permisive, bunăvoința profesorului sau, de ce nu, chiar vreun răsunător succes la examen. Am ajuns să credem că nu știința, ci credința și practicile religioase (le-am auzit pe toate: mir, tămâie, rugăciuni în genunchi) ne vor rezolva toate problemele, chiar și pe cele mai complicate, fie ele de Matematică, de Fizică sau medicale.
Voioșia cu care am valsat noi înșine spre alte ziduri între care ne place să fim închiși sub pretextul libertăților religioase, de gândire sau de expresie e de speriat pentru oricine mai are, cât se mai poate azi, un echilibru în gândire. Creștinismul sau știința în numele cărora construim zidurile între care să ne simțim confortabil închiși nu au nimic a face cu pedepsele răsunătoare pe care le așteptăm și nici cu dificultatea unor examene, fie ele și de Mate, ci cu cunoașterea, cu bunătatea, cu libertatea, iertarea și generozitatea.
Suntem în luna Revoluției (sau cum i-om spune fiecare dintre noi) și mi-ar plăcea ca, în numele morților din ‘89, să ne gândim cât de liberi ne sunt copiii și că libertatea lor nu e doar libertatea de a evada din țara și din cuștile în care-i creștem. Și poate, ca printr-un miracol de Crăciun, să începem să-i creștem crezând cu tot ce știm și putem în zeii din ei, copiii noștri, nu în cei din afara lor.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.