Foto: Profimedia
Toți știm. Nu e nimic nou în ce urmează să spun. Și tot ceea ce voi scrie mai departe nu e o revelație, ci o oglindă. Una în care ne privim rar, și când o facem, ne întoarcem privirea repede. Pentru că doare. Pentru că ne face să ne simțim mici, complici și vinovați. Dar e oglinda noastră. A tuturor. Și poate că a venit vremea să o privim cu onestitate.
Trăim într-o țară în care, de prea multe ori, drepturile garantate de lege (și obligațiile) pentru toți cetățeni sunt negociabile. În care prevederea legală pare a fi doar o sugestie pe care prea mulți dintre noi și-o asumă. În care demnitatea omului e condiționată de relații, bani, influență (capitalul cultural a lui Bourdieu). În care „pila” face diferența între a fi tratat ca om sau ca un nimic. Și nu, nu e doar o problemă de sistem. E o problemă de cultură. De mentalitate. De moștenire transgenerațională.
Am crescut cu ideea că „trebuie să ai pe cineva” care să te ajute să ai acces la ceea ce statul are obligația să-ți ofere. Că „dacă nu cunoști pe cineva, ești pierdut”. Că „mai bine să plângă mă-sa decât să plângă mama”. Am fost învățați că supraviețuirea e mai importantă decât principiile. Că e mai bine să te descurci decât să te revolți. Că e mai bine să taci decât să deranjezi. Și am tăcut. Ani la rând. Generații întregi.
Numai că această tăcere vine de undeva. E trauma colectivă a unei societăți care a fost învățată să nu aibă încredere în nimic și în nimeni. O traumă care care a fost acutizată de comunism, din frica de Securitate, din cozile la pâine, din dosarele de cadre, din umilința zilnică. O traumă care ne-a învățat că e periculos să vorbești, să ceri, să te expui.
Și când a venit „libertatea”, n-am știut ce să facem cu ea. Am păstrat reflexele vechi. Ne-am adaptat la noile vremuri cu aceleași mecanisme. Am schimbat pachetul de Kent cu plicul de euro. Am schimbat frica de partid cu frica de funcționar. Am schimbat tăcerea de atunci cu tăcerea de acum. Și am transmis mai departe.
În analiza comportamentului omului în societate, numim asta ”învățarea socială”. Copiii nu învață ce le spunem, ci își asumă ceea ce le arătăm. Ceea ce trăiesc. Ceea ce simt la cei din jur. Iar ei ne văd cum ne umilim în fața funcționarului. Cum cerșim un consult. Cum ne rugăm de profesor. Cum dăm „atenția”. Cum ne bucurăm că „am avut pe cineva”. Și învață. Învață că așa se face. Că așa e normal. Că așa e România.
Și ne mirăm că, atunci când pot, pleacă. Că fug. Că nu mai vor să trăiască aici. Dar ce le oferim, de fapt? Un stat în care trebuie să ai „pe cineva”? O societate în care legea e negociabilă? O cultură în care demnitatea e condiționată? O viață în care supraviețuirea e mai importantă decât dreptatea?
Am prieteni care au căutat centre de îngrijire pentru părinții lor bolnavi. Și toți m-au întrebat același lucru: „Nu știi vreun centru bun?” Nu m-au întrebat de centre legale, acreditate, inspectate. Ci de centre „bune”. Adică acelea unde nu e groază, unde nu e abuz, unde nu e mizerie. Pentru că știm cu toții că majoritatea sunt „rele”. Știm. Dar tăcem.
La fel facem cu spitalele. Cu școlile. Cu medicii. Cu profesorii. Cu funcționarii. Căutăm „pe cineva”. Ne rugăm să avem o „intrare”. Să fim „atenți”. Să fim „umili”. Să ne cerșim drepturile. Să ne înclinăm. Să zâmbim fals. Să acceptăm, deseori, disprețul. Pentru că „altfel nu se poate”.
Și da, poate, pentru moment, nu se poate altfel. Poate că sistemul e atât de stricat, încât nu mai funcționează fără pile. Poate că statul e atât de corupt, încât legea nu mai are nicio putere. Poate că suntem atât de obosiți, încât nu mai avem energie să luptăm. Dar asta nu înseamnă că e bine. Nu înseamnă că e normal. Nu înseamnă că trebuie să acceptăm.
Pentru că, în timp ce noi ne descurcăm, alții mor. Mor în căminele groazei, pe holurile spitalelor sau sunt ”distruși” în școlile unde nu se face carte. Și nu, nu sunt doar statistici. Sunt oameni. Sunt ai noștri.
Și noi, cei care avem „pe cineva”, ne bucurăm că am scăpat. Că am fost tratați bine. Că am primit ce ni se cuvenea. Și tăcem. Pentru că ne-a fost bine. Pentru că am fost norocoși. Pentru că am avut relații. Și nu conștientizăm că tăcerea noastră e o formă de violență. O formă de complicitate. O formă de abandon.
Pentru mine, aceasta este moștenirea epocii anilor 90. O democrație simulată, în care mecanismele reale de putere au rămas captive în logica relațiilor personale, a influenței și a tăcerii. O societate în care statul nu e garantul drepturilor, ci obstacolul în calea lor. În care legea e negociabilă, iar moralitatea e facultativă.
Și poate că a venit vremea să vorbim. Să spunem lucrurilor pe nume. Să recunoaștem că suntem parte din problemă. Că, de mult prea multe ori, am fost complici. Că am tăcut. Că am acceptat. Că am perpetuat. Că am transmis mai departe.
Putem schimba ceva? Sigur că da, dar nu ușor. Și nimic nu poate fi schimbat repede, fără durere și mai ales fără asumarea a ceea, și unde, suntem. Și mai presus de toate, trebuie să vorbim, să expunem, să susținem pe cei care luptă. Jurnaliști, activiști, ONG-uri, cetățeni curajoși.
Pentru mine este clar că trebuie să ne educăm cu o altfel de educație decât ceea cu care am fost educați. Să învățăm ce înseamnă drepturi, demnitate și stat de drept. Și mai trebuie să ne pese. Chiar și, sau mai ales atunci când, ceea ce se întâmplă nu ne afectează direct. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, ne va afecta.
Și trebuie să avem un răspuns bun, și extrem sincer, la întrebarea: Dacă nu acum, atunci când? Dacă nu noi, atunci cine?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
P.S Întotdeauna imaginea cu care se ilustrează un articol de pe Republica face parte din mesajul articolului. Aici vedem un omagiu de suflet adus morților în accidentul înfiorător de la Colectiv. Dar ce vreți să insinuați cu asta? Iarăși avem de-a face cu o exploatare politico-propagandistică a unui accident nefericit și cumplit? Care s-a întâmplat nu din cauza corupției, așa cum se exploatează în mod politic, ci din cauza prostiei omenești în cea mai pură formă. Că n-au dat corupții cu artificii într-un interior strâmt și cu pereți tapetați cu material inflamabil, ci niște proști sadea..... Trist dar adevărat, chiar dacă deloc ”corect politic”.
Și ce vrei tu să negam corupția, să nu o condamnam, să o apreciem și să o toleram? Imposibil de pus în practică zici? Te-ai întrebat, măcar odată, de ce? Să te lămuresc eu că văd că nu pricepi: pentru ca decidenții sunt niște hoți. Suficient?