Mihaela Ardelean

Cam într-a treia zi îmi dau seama ce-mi inspiră. O senzație subtilă de inferioritate, transmisă într-un mod delicat, neagresiv, inconștient. (Foto: Getty Images)

Ceea ce mă nedumerește complet și definitiv e că nu am dat nicio ciocolată. No bribe. Nici o mită, mai pe românește. Niciun ban. Asta chiar mă zăpăcește. Rău de tot. (Foto: Getty Images)

Părăsiți, toți suntem părăsiți. Lăsați de izbeliște. Fiecare pe cont propriu. (Foto: Daniel Mihăilescu/ AFP/ Profimedia)

Tot ce își doresc e să fie lăsați în pace, să-și deschidă telefoanele și să facă ce fac ei acolo, cu orele, cu zilele, cu anii, știind tot și despre toate, dar nimic despre ce le predai tu. (Foto: Profimedia Images)

Răstimp suficient cele cinci ore ca veștile să circule între pacienții ce vorbeau doar limba română. Așa am aflat și eu că e greu să treci la alt nivel, dacă nu știi parolele. Adică plicurile. Adică cât se dă. Da, am aflat. Prin telefonul fără fir de la ușa secției. 250 euro la chirurgul principal. 150 de euro la secund. Și 50 de euro la anestezist. Am icnit. Și bucuria mi s-a cam dus pe apa sâmbetei. (Foto: Elmar Gubisch / Panthermedia / Profimedia)

Sărăcia și mizeria care te doboară de la intrare mai sunt cum mai sunt, dar ce urmează e un cocktail mortal. (Foto: Gabriel Petrescu/ Alamy/ Profimedia)

„Lasă-l frate că asta-i părerea lui! Păi dacă-i părerea lui s-o spuie lu tac-su si lu mă-sa!” (I.L. Caragiale). Foto: Rawpixel / Alamy / Alamy / Profimedia