Sari la continut

La 9 ani de Republica, întrebăm: ChatGPT la urne – Ce ar vota inteligența artificială? Dar tu?

De 9 ani, Republica construiește o comunitate în care ideile prind glas și dezbaterile autentice fac diferența. Anul acesta, facem un experiment: l-am întrebat pe ChatGPT cum ar vota la alegerile din România. Însă întrebarea cea mai importantă rămâne pentru tine: cum alegi tu viitorul? Scrie, alătură-te conversației și hai să schimbăm România împreună!

„Hait! M-am ars!” Experiența mea într-un spital din Cluj

spital - Elmar Gubisch / Panthermedia / Profimedia

Foto: Elmar Gubisch / Panthermedia / Profimedia

Îmi place Clujul. Pare cumva o altă țară. Când te apropii de el și dealurile lui molcoame și minunate te înconjoară și te copleșesc cu dulceața lor arhaică, blând ondulată în verde mioritic, când culmea, șoselele devin foarte bune și oamenii nu mai sunt crispați și ursuzi, știi că ai ajuns. Și atunci poți să te bucuri ca de o călătorie în străinătate, să te cufunzi mirat și fericit în armonia clădirilor și a străzilor, să îmbrățișezi abundența cărților de Cărturești și cafenelele tot una și una. Călcând apăsat prin vechea cetate sau printre florile Grădinii, poți continua să te miri cum de ai fost așa de norocos să întâlnești atâta frumusețe. E viață bună în Cluj. E Europa. Totul respiră la alt nivel.

Chiar și sistemul sanitar. Inspiră, expiră într-o ritmicitate perfecționistă. Armonios și salvator. Ochii a jumătate de țară privesc cu speranță spre dealurile Clujului.

Speranța m-a mânat și pe mine din urmă. Eram la un spital oarecare din vibrantul oraș, bucuroasă că voi fi îngrijită și bibilită la nivel european. Și uman. Asta în caz că doream să mă joc de-a Pollyanna și să găsesc motive de bucurie chiar și într-o internare în spital. Ajunsesem să simt acut nevoia de puțină umanitate, glazurată frumos în civilizație. Simțeam o nevoie primară să fiu eu, nu o pacientă purtând eticheta bolii ei. Cu greu îi făcusem față doctoriței mele de la Petroșani care țipase la mine fiindcă voiam să-mi facă analizele. Și nu aveam programare.

Aflați și:

Cu două zile înainte de operație. Există un protocol. Cum îndrăznesc eu să îl calc?! Să-mi fac programare. Și după aceea mă va trimite la analize. Și la urma urmelor, de ce trebuie ea să-mi facă analizele și nu mi le fac cei din Cluj?! Chiar așa! Că doar Clujul e o altă țară. Nici mie parcă nu mi se pare normal să îți faci analizele într-o țară și operația în alta. Ce facem aici, domle?! Țipa și îmi spunea că operația mea nu este o urgență, urgență e când mori, așa că programarea e vitală. Dar o să facă ea infarct înaintea mea, pentru că o enervez în halul ăla și atunci o să rămân fără doctor și ce o să mă fac atunci?! Și degeaba spun că ea e doctorul meu, cel din Cluj e doctorul meu. Să-mi facă el analizele. Iar eu stăteam ca un milog la ușa ei, cu lacrimile sugrumându-mi demnitatea, încercând să mă strecor printre țipetele ei. Încercând să înțeleg cum de am ajuns în ipostaza în care cerșesc pentru viața mea.

Dar să revenim la spitalul din Cluj. Unde nu țipa nimeni. Pe culoare grupuri, grupuri de oameni în halate albe, vorbind în engleză, germana, franceză. Frumos, frumos. Spital universitar. Îmi creștea inima de bucurie. Dar câte limbi străine vorbesc doctorii de aici! Eram eu mândră de ei, românii mei adevărați, deștepți și calmi, nezbierători și fără personalități multiple. Așa de tare îmi crescuse mândria națională, încât aproape nu am băgat de seamă că am așteptat cinci ore pe hol până am fost internată și am aterizat în salonul de reședință. Mă durea capul îngrozitor, nu băusem cafea sau apă, nu mâncasem, dar era atât de bine să mai simți un pic de mândrie că ești român. Uitasem sentimentul. Undeva între plecarea fiului meu din țară si bâlbele politico-lingvistice ale conducătorilor. Așa că am așteptat. Ce să-i faci, dacă jumate de țară era acolo?! Toți dorind cu ardoare același lucru. Să fie tratați de doctori europeni. Vorbitori de limbi străine și luminați. Gata să vindece cu mâinile lor minunate. Toți dorind să scape din ghearele spitalelor locale, din derizoriul total în care plutesc navele lor eșuate și vechi, navele lipsei de speranță, sufocate până-n gât de sărăcie și țipete, nervi și istericale de țațe.

Oricum, ca să ajungi la alt nivel trebuie să faci sacrificii. Așa ne-a învățat bunul meșter Manole. Pe lângă dragul de ciobănaș mioritic. Sacrificiu și acceptare. Rețeta supraviețuirii. Nu te revolta, destinul nu e în mâinile tale. Cinci ore de analizat atmosfera și de respirat cu greu sub asaltul durerii de cap sunt un răstimp suficient să începi să simți că bieții doctori nu au ce altceva să facă, decât să te transforme într-un pui pe bandă rulantă. Cu doar câteva spitale și câțiva doctori cum ai putea trata juma’ de Românie?! Iute, iute. Azi operația, mâine acasă. Nu apuci nici să știi cine sunt pacienții, nici să le zâmbești, Doamne feri să afli care le sunt emoțiile și gândurile. Spaimele care le tulbură mințile. Încercam să sper că sistemul chiar funcționează foarte bine, în cele mai mici detalii, această superbă fabrică de însănătoșire grabnică, căci altfel puteam să intru în frici dubioase și nedemne în care îmi imaginam că mi se operează din greșeală altă zonă a corpului sau sunt confundată cu alt pui nefericit de pe aceeași bandă ce rulează cu viteză năucitoare.

Răstimp suficient cele cinci ore ca veștile să circule între pacienții ce vorbeau doar limba română. Așa am aflat și eu că e greu să treci la alt nivel, dacă nu știi parolele. Adică plicurile. Adică cât se dă. Da, am aflat. Prin telefonul fără fir de la ușa secției. 250 euro la chirurgul principal. 150 de euro la secund. Și 50 de euro la anestezist. Am icnit. Și bucuria mi s-a cam dus pe apa sâmbetei. Presiunea a zeci de ani de umilință românească absolut mioritică s-a așezat exact pe umerii mei, rânjind satisfăcută. “Să te văd ce faci!”, a clonțănit cu aere de mare boieroaică. ”Ce?! Nu dai?! Las’ că vezi tu!”. Tot în Românica eram. Tot oaie amărâtă.

Salon de 3 paturi, curat, frumos. Numai 3?! Baie în cameră?! Incredibil. Ăsta spital adevărat! Nu-mi venea să cred ce-mi vedeau ochii. Ce fericire în mijlocul nefericirii! Mâncare foarte bună. Banane?! Iaurt cu fructe?! Totul la superlativ. Începeam să cred că sunt la hotel. În salon, o doamnă pacientă își aranja plicurile la îndemână și se întreba îngrozită cum să le dea. Eu nu-mi aranjam nimic, căci venisem fără. Fără bani, fără plicuri. Nu că nu aș fi avut din leafa mea de profesor, ci că nu voiam. Din principiu. Eram cu principiile la vedere, puternice, arogante și superbe. “O doamnă adevărată, cu coloană vertebrală, nu oaie pe câmp”. Cam așa îmi susțineam moralul, aflat sub mare presiune. Teribilă presiune. Nici nu pot să cred că am supraviețuit. În timp ce o parte ascunsă a creierului meu se gândea pe cine oare cunosc în Cluj să-mi împrumute bani. Am încercat să le conving pe celelalte două doamne din salon că nu trebuie să dea, că plătim de o viață la asigurări, că doctorii au salarii bune acum, slavă Domnului! Din partea mea să le dea oricât salariu, că merită! Chiar nu simțeam niciun pic de supărare că salariul meu rămăsese mai pe la urmă, că doar nu se compară educarea copiilor cu salvarea vieților. Erau absolut de acord cu mine, era adevărat tot ce le spuneam, dar era viața lor în joc, dacă se supără doctorii?! Păi și ce dacă se supără?! Nu ne mai operează?! Nu ne mai trezim din anestezie?! Nu erau femei simple de la țară, erau doamne de oraș, educate, dar nu puteau să-și joace viața la ruleta rusească. Aveau numai una.

A venit și dimineața operației. În salon a intrat un doctor foarte politicos și foarte priceput, un pic grizonat de trecerea anilor și ne-a anunțat calm “Eu sunt anestezistul dumneavoastră!”. Am sărit ca soldățeii în picioare, să dăm raportul. Zic “priceput” pentru că numai ce s-a uitat la una dintre noi, că a și întrebat-o dacă a suferit recent cu urechea, știe că fața ei are o ușoară pareză?! Am rămas cu gura căscată, ea chiar ne povestise despre urechea ei. Doctorul superamabil a aflat repede din ce orașe provenim, ce boli avem și multe alte cele. Am urmărit cu stupoare cum, în timp ce pălăvrăgea amical cu noi, două paciente i-au strecurat plicurile în buzunar. Iar el a zis simplu și frumos: “Mulțumesc”. Fiecăreia în parte. Apoi s-a uitat la mine, așteptând o secundă. Eu i-am surâs. Cred că un pic strâmb și palid. Și a plecat, cu colțurile albe ale plicurilor ieșind în evidență pe fondul halatului verde. Fără să se ascundă.

“Hait! M-am ars!” Rațiunea îmi spunea să stau cuminte că nu are ce să mi se întâmple, panica se infiltra tot mai insidios, mai spăimântos. “Cum să fii singura care nu dă?! Ți-ai pierdut mințile, femeie?! Doamna lu’ Papură Vodă!!”

Au venit să o ia pe prima pacientă. A intrat într-o panică de nedescris, nu pentru că pleca la operație, ci pentru că nu știa unde să-și țină celelate plicuri. Vai! Ea nu dăduse încă banii pentru numărul 1 și numărul 2. Agitată, i-a băgat în buzunarul halatului și a dat să plece, dar asistenta i-a spus cu blândețe că nu e voie cu valori în sala de operație și dacă are, vor fi sigilate. Într-o disperare îngrozitoare și-a lăsat plicurile în sacoșă și a plecat terifiată. Nu se conformase. Creierul ei îi spunea cu obstinație “Nu ai dat, nu e frumos. Așa te-au învățat părinții tăi? Strămoșii tăi?! Nu ai bun simț!”

După o oră, au venit să o ia pe a doua pacientă. “Oo, ce bine că scăpăm repede”, m-am gândit eu ușurată. Apoi au început să se scurgă orele și după mine nu mai venea nimeni. O oră, două, trei, patru. Mă învârteam ca un leu în cușcă, încercând să respir adânc și să nu o iau razna pe tărâmul fricilor paranoice. Simțeam tot mai clar că cei 50 de euro făcuseră o diferență. Rațiunea mi se scofâlcea și se răsucea în volute tot mai transparente. “Dă-o naibii! Nu ai putut să dai 50 de euro?! Trebuie tu să te dai mare cu principiile tale! Vezi, Doamne, cine ești tu! Nimeni, ba chiar nimeni din Petroșani. Și vrei să schimbi sistemul. Te-ai trezit tu picătura chinezească!” Am plâns, am oftat, m-am încurajat singură, doar operația mea depindea de chirurgul meu, nu de anestezist. Iar chirurgul meu nu-mi greșise cu nimic până atunci. Ce era el vinovat că lumea băga bani în buzunarul anestezistului?! Doar un fir mă mai despărțea de renunțarea la principii, doar un pas mă mai despărțea de lumea lașității și umilinței, când ușa s-a deschis, cam după patru ore și o doamnă doctor foarte tânără a rostit: ”Sunt anestezistul dumneavoastră!”. Hopa! Aveam alt anestezist! Mi-a pus din nou întrebările, din nou răspunsurile. A completat o nouă fișă. Un râs homeric mă zgâlțâia pe dinăuntru, gata să izbucnească. Fir-ai tu să fii de papițoi, medic primar ce ești! Nu ți-am dat banul și m-ai pasat la rezident! După ce ai avut fișa mea completă în mână, după ce ai spus că ești anestezistul meu! Ei, na, cât de greu o fi de făcut o anestezie?! Doar n-o să mor dintr-atâta lucru!

În timp ce coboram spre sala de operație m-am petrecut pe scări cu primul meu anestezist. Medic primar, doctor în științe medicale. Era bine mersi, sănătos. Plicurile nu se mai vedeau. Am vrut să îi spun ceva, dar apoi mi-am zis că nu are rost să-mi stric eu starea zen lunatică în care mă îndreptam spre tăiere.

Înainte să adorm, în cele două secunde, știu că nu mi-a fost deloc frică, aveam deplină încredere. Cine mai avea, ca mine, doi anesteziști?! Înapoi în salon, în starea de plutire existențială dată de o anestezie reușită, am făcut mai multe lucruri.

Am dormit. Am observat cum totul funcționează cu o precizie de mare calibru. Cum suni noaptea și asistenta vine imediat. Cum ți se vorbește extraordinar de frumos, cum te ajută și te încurajează toată lumea. Cum nimeni nu se enervează și nimeni nu țipă. Cum se face curățenie. O grămadă de muncă, non stop. Comportament de nota 10. Nu am dat șpagă. Nimic, nimănui. Văzând că eu sunt în viață, fără accidente suspecte suferite pe masa de operație, nu au mai dat plicurile nici celelalte din salon. Și după doar două zile petrecute acolo nu m-am mai simțit ca un pui dus la tăiere într-o fabrică de mare precizie. M-am simțit ca într-o zonă de război. Era un război pe viață și pe moarte. Și tot personalul medical lucra în viteză, cu precizie de ceasornicar, zi după zi, clipă de clipă. Pentru că răniții continuau să vină. Și ei continuau să-i salveze. M-am simțit bine să fac parte din asta. Mândră de toată lumea. Și chiar am fost bucuroasă să eliberez patul în mare viteză pentru următorul rănit de pe frontul de afară. Am vrut să-l bat pe umăr și să-i zic:”Stai liniștit. O să fie bine.” Aici sunt specialiști.

Am plecat spre casă. Și eram doldora de bucurie și de recunoștință pentru medicii mei minunați, chirurgii care îmi salvaseră viața, recunoștință pentru degetele lor fermecate și știința lor de carte, pentru felul în care își aruncaseră lumina asupra mea. Pentru mierea din sufletul meu care-mi alina cicatricile. Dar știam foarte clar că dacă nu eu, ci copilul meu ar fi fost acolo, aș fi dat și eu plicul infam. Aș fi aruncat principiile pe apa sâmbetei. M-aș fi târât în genunchi și aș fi acceptat să țipe și să mă bălăcărească oricine. Cârpă de șters pe jos m-aș fi făcut. E foarte greu pentru pacienți să nu dea, domnule doctor anestezist. Le e frică. Sunt mii de ani de când umblă cu capul plecat. Mă gândesc că stoparea acestui obicei rușinos, umilitor ar trebui să vină din partea dumneavoastră. Care aveți salariu pe măsura meritelor. Pacienta care aproape plângea de groază că nu a dat dreptul avea o pensie de 1200 lei. Și era bolnavă. Și dumneavoastră ați luat. Și tot respectul meu pentru dumneavoastră s-a dus. Nu mai meritați nimic. Decât să vă purtați rușinea. Rușinea albă ca varul pictată pe verdele dătător de viață al meseriei. O meserie nobilă pe care o faceți de râs. Umblați prin lume cu halatul pătat, cu obrazul pătat. Sunteți stigmatizat. Și toți știu asta. Și vestea se duce de la unul la altul prin toată țara asta sărmană, cu oameni sărmani și fricoși. Și toți vă știu! Dar nu pentru că sunteți un mare specialist european. Deși sunteți. Nu pentru că ați studiat din greu zeci de ani. Nu pentru că salvați vieți omenești și împrăștiați lumina din vârful degetelor. Ci pentru că sunteți un Iuda mărunt, care și-a vândut onoarea pentru 50 de talanți. Atât de ieftin! 

Așa că Clujul e o altă țară. Până la un punct. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Wow! Va apreciez mult curajul! Si modul in care ati povestit amplifica emotia intamplarii. Si un mare bravo anestezistului nr. 2, iar legat de anestezistul nr. 1, sper sa existe iadul, caci in lumea asta scapa teafar si nevatamant.
    • Like 0
  • Bravo pentru curaj!Cineva comenta că nu ati mers până la capăt și să îl reclamați dar acest lucru puteați să îl faceți doar dacă ați fi dat plicul cu banii insemnați ca să fie prins în flagrant.Nu mai au nici o scuză că primesc plicurile și merită să îi reclami dacă actul medical este condiționat de plic fâră nici o remușcare .Pentru efortul lor de a învața să ne trateze ,noi toți le-am plătit studiile și de câtiva ani și salarii decente.
    • Like 0
  • doamna draga spaga la medic,este ca mersul la wc,nu poti sa o opresti o avem in adn cel putin noi rominii.am trecut si eu prin faza plicurilor este extrem de jenant sa stai cu ele in halat si nu sti cum sa scapi mai repede de ele! ps spitalul era in bucuresti!
    • Like 0
  • cat de adevarat! am fost pacienta disperata mergand spre sala de operatie cu plicul in buzunarul halatului si nereusind sa-l pasez cui trebui. am fost pacienta care a dat plicul inainte dar la 2 saptamani de la operatie avea o punga de puroi sub taietura. si am fost pacientul caruia i s-au refuzat ferm si politicos banii. am ales niste cadouri de calitate pentru ca, atunci cand te faci bine, intervine recunostinta. omul sfinteste locul sau il impute. totul tine de firea doctorului.
    • Like 0
  • rupeti-va din timp si mergeti sa vorbiti putin si cu mamele ce stau cu copiii, bolnavi cronici, cu lunile prin spital in Cluj. Vedeti cum sunt tratate, cum vine cate un medic si reproseaza mamei te miri ce, cum tipa asistentele, ca buzunarele sunt inca largi, cum dorm mamele langa puii lor... etc.
    • Like 1
  • Cu siguranța unul din puținele articole demne de Republica. Felicitări pentru articol și mai ales pentru modul în care ați pictat și conturat peisajul mioritic! Trăiesc în continuare cu speranța că nu neapărat votul exprimat o dată la 4-5 ani este cheia care ar porni motorașul schimbării în România. Probabil un spirit civic mai critic manifestat zilnic (inclusiv atunci când un mârlan aruncă un chiștoc de țigară pe geamul bolidului merită sa i se întoarcă serviciul, adică chiștocul, între ochi-un exemplul banal, asta ca nu mai evidențiem plicurile pline de rușine pe care unii medici continuă să le devoreze fără pic de rațiune) ar fi cu siguranță o soluție cu șanse mai mari de reușită. Ca o concluzie: schimbarea pe care vrem cu toții să o vedem în această țară trebuie să înceapă cu fiecare dintre noi.
    • Like 2
  • Bravo stimată doamnă!
    Felicitări pentru articol!
    Dar va adresez următoarea întrebare:
    Oare mai avem parte încă de aceste practici si din cauza dumneavoastră, pentru ca nu ați sesizat întâmplarea organelor competente?
    Pentru ca daca așteptăm sa vina cineva (oricine, in afara de propria persoana) sa faca si sa dreagă vom fi exact la fel si 10 ani de acum încolo.
    • Like 2
  • Nume check icon
    Sunt doua raspunsuri foarte la indemana in anii acestia pentru rezolvarea tuturor problemelor din Romania: sa iesim la vot si fonduri europene.
    De iesit la vot am iesit cat de cat. S-a votat clar o schimbare, chiar daca nu atat de majora pe cat se asteptau foarte multi. In urma negocierilor avem o schimbare importanta avand un guvern nou cu o majoritate clara,
    Am inceput sa scormonim cat de cat cam se se intampla in institutiile de stat (vezi contractele medicale de pandemie, ministerul mediului, metrorex iar la spitale in fiecare zi, etc).
    Ce vedem in schimb, este ca cu cat scormonim mai mult observam ca indiferent cine este la putere putregaiul este acelasi. Ba parca chiar creste de la an la an. Si parca peste tot.
    Si atunci ce facem?
    Ceea ce este interesant este ca cei ce intretin acest lucru nu sunt straini de neam si tara...ci parintii, fratii, soti, sotii, verisorii, vecini, finu', cumatru' sau chiar copiii in anumite cazuri.
    Si atunci ce facem?
    O sa avem si fonduri europene cu aceleasi persoane si institutii. Credeti ca o sa mearga. Eu nu cred...pentru ca nu am dus deloc lipsa de bani.
    Si atunci ce facem?
    • Like 2
  • Felicitari pentru exemplul dat!
    Dupa postarea asta, intr-un oras normal, dintr-o tara normala, normal ar fi un control, sau autosesizarea managerului spitalului. Inca primirea de foloase necuvenite este infractiune in Ro. Deocamdata. Sau nu mai e?
    • Like 0
  • Dle CATU primministru,lasati-l pe Voiculescu sa si faca munca de specialist poate poate se imputineaza plicurile si cei care pleaca "ghiftuiti de flamanzi ce sunt" cu ele prin buzunarele halatelor de DOCTORI.
    "Adică plicurile. Adică cât se dă. Da, am aflat. Prin telefonul fără fir de la ușa secției. 250 euro la chirurgul principal. 150 de euro la secund. Și 50 de euro la anestezist".
    Acest ARTICOL EXCEPTIONL trebuie AFISAT la toate spitalele la toate intrarile,in toate cabinetele dr. care și-a vândut onoarea pentru 50 de talanți. Atât de ieftin!
    • Like 4


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult

Green Steps

100.000 de români au participat la marcarea a 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica într-un mod ingenios. „Drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță, care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite și stâlpi indicatori. Pe parcursul drumeției, călătorii vizitează ceea ce constructorii spun că este cea mai lungă galerie de artă din lume, pentru că la fiecare kilometru se găsește o bornă din andezit sculptată individual.

Citește mai mult