Foto: Getty Images
Am trăit 53 de ani pe planeta Pământ și nu a trebuit să particip la nici un interviu. Slujba de profesor mi-am primit-o cu mult timp în urmă, prin repartiție guvenamentală. Am intrat într-o aulă uriașă din Cluj, m-am uitat pe o listă cu zeci de posturi și am ales Lupeni, era singurul post în Valea Jiului și încercam să mă apropii de casă. Proaspăt căsătorită, nu doream decât să ajung la Petroșani și să-mi construiesc căsuța și viața. Nu aveam alte veleități. Eram simplă și clară. Acolo, în sala plină de absolvenți mi-a ticăit inima până mi-a venit rândul, în ordinea mediilor pentru toată jumătatea de nord a țării. Să nu-mi ia cineva postul și să ajung la Cucuieții din Deal. Norocoasă fiind de mic copil, nu mi l-a luat nimeni.
Nu am stat mult la Lupeni, un drum la Deva la Inspectorat, un transfer și am ajuns la Petroșani. Unde am rămas, era să scriu “până la adânci bătrâneți”, dar e vorba doar de 30 de ani. Doar atât. Simplu ca bună ziua. Apoi m-a apucat mutatul peste mări și țări. Și iacătă-mă acum, la această vârstă matusalemică, fără slujbă, în acest oraș absolut fără capăt, neștiind ce să fac și cum să mă pornesc. Cum să mă repornesc. Dar mai ales încotro să mă duc.
Din vara trecută, când am ajuns, am trecut prin mai multe faze. Întâi extazul ajungerii în acest punct alb al planetei, chiar o făcusem! Ce măreață, ce curajoasă eram, ce frumos era să trăim lângă fiul nostru, adoratul și multpreaiubitul. Extaz ce ar fi putut doborî trunchiuri groase de copac, dar nu pe mine. Mie îmi face bine extazul. Țopăi ca o libelulă bezmetică, fluturându-mi aripioarele transparente în asemenea vârtejuri colorate, încât amețesc chiar și eu de atâtea curcubeie. Mă miram eu însămi ce fericită sunt și iubirea îmi dansa prin vene ca un șuvoi fluorescent de endorfine.
După faza extatică, am trecut în cea de statuie de sare. Încremenită. Nu mai puteam să mișc. Nici înainte, nici înapoi, nici vorbă de stânga sau dreapta. Și am stat, și am tot stat. În ciuda așa zisei înțelepciuni de care eram atât de mândră. Brusc nu mai știam cine sunt, ce vreau, ce pot. Deposedată brutal de toate identitățile mele. Nu mai eram profesoară, nu om de bază al Petroșaniului, vezi, doamne, nu călătoare pe drumurile Greciei, mi se părea că nu mai sunt nimic. Nu mi-era dor de România, îmi era dor de mine însămi, de fratele meu, de prietenii mei. Îi lăsasem pe toți în urmă. Dar tot mi se părea prețios că nu îmi mai era dor de fiul meu. Parcă celelalte doruri le puteam duce. Zece ani mi-a fost dor de fiul meu. Numai cine știe, înțelege. Stană de piatră sau nu, știam că așa îmi era infinit mai bine decât altfel.
Faza care a urmat mi-a plăcut cel mai puțin. Faza titirezului bezmetic. Oare să fac aia?! Sau ailaltă?! Sau să apuc pe drumul acela?! Nebunie! Să stau?! Să merg?! Să rămân?! Să mă întorc?! Nimic nu se lega, realitatea sărea de-aiurea din balamale și mie îmi venea să vomit de atâta învârteală. Confuză, rătăcită, fără puteri. Nici nu puteam să îmi imaginez cum ar fi să fiu pe tărâmuri străine și să mă mai tem și pentru pâinea de pe masă sau acoperișul de deasupra ochilor. Doar dacă încercam să pipăi cum se simt cei care au plecat din țară și sunt fără un ban în buzunar, mi se făcea părul măciucă și vedeam negru în fața ochilor. Fără verișori, mătuși, unchi, frați, fără prieteni. Singuri în mijlocul șuvoiului mișcător care curgea la vale, spre marele ocean al dispariției totale. Noi măcar eram trei. Și cel puțin unul dintre noi se înfipsese bine în noul sol și începuseră să îi crească frunze și culori.
În faza aceasta, a fugii bezmetice în jurul cozii, am sărit în stânga și în dreapta, ca sub un tratament cu șocuri electrice. Incontrolabil, nici eu nu știam de ce. Am ales tot felul de direcții și am fost gata să îmi pun piciorul pe noile drumuri. Îl ridicam în aer, gata să-l așez pe cărare, dar apoi un nou impuls mă arunca în altă parte. Nu era ca și cum îmi distrugeam viitorul dacă alegeam greșit. Nu mai aveam 18 ani cam de multișor. Puteam alege orice. Dar această relativă libertate nu era nimic altceva decât o ceață groasă înfășurându-mă strâns în îmbrățișarea-i de mumie. Atât de strâns că nu mai puteam să respir. Să mă mișc.
Aș fi vrut să mă fac guvernantă. Să îngrijesc de o fetiță mică și dulce, pe care să o învăț toate cele. Cred că gărgăunii mi-au venit de la Charlotte Bronte. Apoi mi-am dat seama ce deșteaptă era Jane Eyre, nu ca mine. La revedere, guvernantă a imaginației mele sărite de pe fix! Apoi mi-am imaginat cu lux de amănunte cât de tare mi-ar plăcea să vând prăjituri la o tejghea, ce bine mi-ar fi în aromă de vanilie și scorțișoară, fără planuri de lecție, zâmbind fericită clienților și convingându-i că un pic de dulce ar aduce niscaiva zen în viața lor agitată de londonezi. Până când mi-a picat fisa că ar trebui să stau în picioare toată ziua și să frec vitrinele lună bec, plus să calculez tot felul de cifre. Asta nu mi se mai părea atrăgător defel. Poate chiar m-aș fi plictisit prin a patra zi. Și de ce ar fi angajat cineva o tinerică de 53, în loc de una de 18 să le zâmbească clienților?! The next, please! Am decis. Recepționeră la o clinică de stomatologie. Gata, asta e! Stau acolo frumos, așezată, învăț niște chestii standard și apoi fac programări și invit pacienții să ia loc. Liniștitor de-a dreptul. Apoi am realizat stupefiată că ar trebui să vorbesc o grămadă la telefon. Spaima mea. Nici chiar așa. La gunoi și cu alegerea asta. Același drum l-au urmat încă vreo trei idei, pe care nici nu merită să le mai pomenesc. Pe măsură ce vânturam din calea mea tot felul de alegeri neizbutite, mă limpezeam apă cu apă. Ridicam degetele în aer, străpungând ceața și începeam să le văd conturul în filigran. Simțeam că răzbat la lumină. Nu alegând ce voiam, ci inversul, negația, culmea, alegând ce nu voiam!
Prin mai, m-am trezit că rămăsesem cu două alegeri. Alergasem ca o nebună prin toate cotloanele universului și mă întorsesem de unde plecasem. Descrisesem o buclă completă, demnă de analiza tranzacțională. Poate alesesem bine, atunci, cu 30 de ani în urmă. De-aia săream mereu, ca un cangur săltăreț, în aceeași ipostază. Oriunde mă ducea vântul, eu zdup înapoi. Peste gropi și denivelări, cu artă și precizie. M-am uitat în zare, spre cele două direcții. Ce să fie, ce să fie?! Din oceanul Pacific, a ieșit un pește mic și pe coada lui scria, ce scria?! Școală sau grădiniță?
Așa am intrat în noua fază, cea a pașilor mici spre înainte, mereu înainte. Chiar dacă nu știam unde aveam să ajung. Chiar dacă muream de frică, doborâtă de atâta nevolnicie proprie. Chiar dacă simțeam că nu pot. Că nu-s în stare, oh, nu, nu sunt!
Și uite că am fost.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.