Pacientă pensionară, fostă profesoară de română, ajunsă în spital: „Mie să nu-mi ziceți tanti! Mie să nu-mi vorbiți cu tu! Dacă nu eram eu, nu ajungeați asistenți și doctori! V-am învățat pronumele de politețe! Folosiți-l”

Foto: Gabriel Petrescu/ Alamy/ Profimedia)

De fiecare dată intru cu fereală pe ușile mari și grele, care separă atât de categoric lumea celor sănătoși de lumea celor fragili. Verdele de plumburiu. Și imediat, chiar la intrare, e cămăruța sufocată de icoane, care a devenit biserică, în spatele geamurilor de sticlă neclară. Mă uimește continuu cum oamenii se opresc în fața unor pereți, fie ei și de sticlă și își fac cruci cu repeziciune, crezând că acolo, chiar acolo stă Dumnezeu și le ascultă dorințele. Un Dumnezeu preocupat de dorințele lor mici. În schimbul cărora nu dau nimic. Nici măcar un zâmbet. Nici măcar un gând curat. Un Dumnezeu de care uită de îndată ce spaima rece ce le-a înghețat inima se repară cu niște medicamente. Înăuntru, îl vor. Afară?! Acolo sunt din nou ei înșiși.

Intru cu fereală pentru că mereu mă aștept să mă repeadă cineva. Portarul, că ce caut acolo la ora aia?! Vreo asistentă, vreun doctor. Mereu grăbiți, nervoși, neavând timp niciodată. Liftul hodorogit ar putea să moară chiar în timp ce mă aflu eu în el. Câte nu se pot întâmpla?! De parcă ești dezbrăcat cu forța, chiar de la intrare, de toate hainele personalității tale, rămâi nud, numai nervi, oase și celule roșii. Înfricoșat. Deposedat de putere. De sine.

E o lume de spaimă mare, o lume de încercări mizere, din care nu se știe dacă ai să ieși viu. La propriu și la figurat. Te întâmpină, cu aere de mare doamnă de cartier, Sărăcia! Totul e atât de vechi, mirosul e îngrozitor, miroase a boală, a toalete împuțite, a de demult, a sfârșituri, a moarte, a nervi și mai presus de toate, miroase a sărăcie. Una lucie. Mirosul de clor dovedește țipând că se spală pe jos, dar de fapt nu face altceva decât să îți rănească simțurile o dată în plus. Îți imaginai butoane la pat?! Dar noptierele aproape se dărâmă, dacă tragi un sertar, efortul s-ar putea să îți facă praf inima, lupți permanent cu frica de a atinge orice, totul pare infestat, virusat pe vecie de hackerii nepăsării și ai neputinței.

Sărăcia și mizeria care te doboară de la intrare mai sunt cum mai sunt, dar ce urmează e un cocktail mortal. Capeți un doctor, crezi că e al tău, dar nu-l vezi niciodată. Vizita de dimineață sau de seară e o amintire, când întrebi de doctorul tău, e în policlinică, când îl cauți în policlinică e ocupat cu zeci de pacienți la ușă. Disperați cu toții. De boală sau de așteptare. Afli cu stupoare că e un singur medic pe tot spitalul având specializarea cu pricina. Că nu-și mai vede capul sub atacul cohortei de bolnavi. Începe să ți se pară că trebuie să pleci capul și să zici umil „Săru’ mâna, doamna doctor. Mă scuzați că vă deranjez. Iertare că sunt bolnav. N-am vrut.”

Dacă ceri un calmant unei asistente, s-ar putea să te repeadă, să te certe, că ți-a mai dat unul. Dar câte vrei?! Să nu mai vorbim de medicamentele mâzgălite de doctor pe o hârtiuță oarecare de pe biroul lui, să ți le cumperi singură, că spitalul e sărac, nu are. Și tu ești bogată, doar nu degeaba ai plătit o viață asigurările medicale, că ai avut cu ce! Ai fost bugetară. Profesoară chiar, vezi, doamne! Așa că fugi și îți iei medicamentele de milioane, să nu superi doctorul cel prețios. Și poate o să îți facă bine. Speri. În sinea ta. Că altă variantă n-ai.

Dupa 24 de ore de la internare, văzând că nimeni nu te întreabă de sănătate și nu îți face nimic, poți descoperi cu stupoare că au uitat de tine. Aveau prea multe pe cap. Oameni și ei. Trebuie să supraviețuiască cumva în universul durerii. Mai uită câte un pacient. Începi să nu te mai simți ceea ce erai. Ușor, ușor, îți pierzi chiar tu identitatea. Devii ceva impersonal. Un obiect strigat „Tanti”! Cum e posibil ca un doctor să ți se adreseze ție, fostă doamnă a lumii, cu „tanti”?! Ba chiar se mai și răstește la tine, să te întorci repede, repede pe masa rece ca gheața pe care îți face radiografiile. Când tu de-aia ai venit aici. Pentru că nu mai poți să miști. „Mișcă, tanti!” Nu e nici o mână caldă niciunde. Nu te poți agăța de nimic.

Nu poți decât să scrâșnești din dinți în timp ce stai noaptea pe coridorul dezolant, singur cuc, strângând din pleoape, tu și prietena ta de întuneric. Durerea.

Toata lumea e nervoasă. Nu întotdeauna. Doar destul. Pe rând cedează când unii, când alții. Asistenta, în timp ce face tratamentul la un șir întreg de saloane.

- Tu, tanti, mă înnebunești cu întrebările! Pentru ce e injecția?! Întoarce fundul și taci din gură!

Pacienta pensionară, profesoară de română în trecutul atât de îndepărtat, se crizează instantaneu și începe să țipe cu disperarea unei vieți pe care o crezuse onorabilă. În mod eronat, evident.

- Mie să nu-mi ziceți „tanti”! Eu nu sunt tanti! Mie să nu-mi vorbiți cu tu! Dacă nu eram eu, nu ajungeați voi asistenți și doctori! Folosiți pronumele de politețe! V-am învățat pronumele de politețe! Eu nu sunt tanti!

Sărmana, crede ca ea i-a crescut la sânul ei pe toți copiii României. Poate că cei pe care i-a educat au plecat de mult. Spre țări cu spitale albe. Nu gri. Istericalele de genul ăsta nu-i fac nici un bine, zău. Ce importanță are ce a făcut. Acum e tanti.

Brusc pocăită, asistenta își regăsește cunoștințele de limba română și îi vorbește cu “dumneavoastră”. Poate că uneori le pare rău. Sau poate nu au timp să le pară rău și e doar o tactică de manipulare, de calmare a nebunilor nerecunoscători. Nu vor ca pacienta-tanti să facă un stop cardiac. Nu în tura lor. Cine știe ce rude nervoase mai vin apoi.

Nu este uimitor cât de fragili devenim ca pacienți? Cum toate zidurile noastre de apărare dispar și mândria ni se prăbușeste sub povara unui cuvânt! Sau în absența lui.

Până și femeia de serviciu, tracasată și ea din motivele ei, țipă cu năduf în timp ce șterge holul:

- Mai stați în saloane! Nu vedeți că spăl?! Bine că vă apucă pișarea taman acum!

Râsu-plânsu. În timp ce băile sunt spaima spaimelor!

Uneori ți se vorbește frumos, dar nu poți să știi care e momentul acela drăguț. Când îi vine sorocul. Dacă deschizi gura și nimerești prost?! O încasezi! Mai bine taci. Te învelești în tăcere, pătura ta de absență, mantia care te face invizibil. Începi să te simți mic de tot în acest carusel al nefericirii și al bolii. Umilința și durerea se rotunjesc într-un tot și știi că trebuie să-ți urci Golgota, ăsta e muntele tău și crucea ta.

Te gândești cum ai plătit o viață întreagă pentru sănătate, sperând că toți își vor face treaba așa cum ți-o făceai și tu, și că ai ajuns aici, între zidurile gri sărmane ale acestui spital român.

Ce milă mi-e de el! Atât de milă. Căci mi-e îngrozitor de milă de mine, cea de mâine, cea care va ajunge în brațele lui scheletice, ridate, îmbătrânite, mi-e milă de mine, marea doamnă a sufletului meu, cum voi ajunge o biată tanti.

Umilită de toți, umilită de înseși contribuțiile mele sărăcăcioase la ridicarea acestui monument al nefericirii. De ce nu am făcut nimic?! De ce nu l-am dărâmat cu barosul cu mult timp în urmă?! Să-l calc în picioare până la praf, până la esența pământului și să-l ridic din nou.?! De ce nu am construit un spital mândru și alb, cu holuri parfumate și butoane la paturi, cu medici zâmbitori și asistente blânde?! Cu aparatură din secolul prezent, cu medicamente pentru toți, cu dragoste pentru bătrâni și bolnavi?! E vina mea, știu. Voi trage ponoasele și voi simți pe pielea mea fiecare moment de indiferență, fiecare clipă de resemnare. O să mi se oprească în gât, sufocându-mă, fiecare moment în care nu am acționat!

Am educat mii de copii, i-am învățat despre demnitate și onoare, luptând cu lumea la fiecare pas, dar tot ce am ridicat eu ziua, meșter Manole neobosit, a doborât apoi statul. Tot neobosit. Așa voi sfârși și eu, o tanti oarecare, cu demnitatea și onoarea furate, călcate în picioare.

În prag de boală. În prag de sărăcie. În pragul săracului spital român.