Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

Pacientă pensionară, fostă profesoară de română, ajunsă în spital: „Mie să nu-mi ziceți tanti! Mie să nu-mi vorbiți cu tu! Dacă nu eram eu, nu ajungeați asistenți și doctori! V-am învățat pronumele de politețe! Folosiți-l”

Mănușă asistente

Foto: Gabriel Petrescu/ Alamy/ Profimedia)

De fiecare dată intru cu fereală pe ușile mari și grele, care separă atât de categoric lumea celor sănătoși de lumea celor fragili. Verdele de plumburiu. Și imediat, chiar la intrare, e cămăruța sufocată de icoane, care a devenit biserică, în spatele geamurilor de sticlă neclară. Mă uimește continuu cum oamenii se opresc în fața unor pereți, fie ei și de sticlă și își fac cruci cu repeziciune, crezând că acolo, chiar acolo stă Dumnezeu și le ascultă dorințele. Un Dumnezeu preocupat de dorințele lor mici. În schimbul cărora nu dau nimic. Nici măcar un zâmbet. Nici măcar un gând curat. Un Dumnezeu de care uită de îndată ce spaima rece ce le-a înghețat inima se repară cu niște medicamente. Înăuntru, îl vor. Afară?! Acolo sunt din nou ei înșiși.

Intru cu fereală pentru că mereu mă aștept să mă repeadă cineva. Portarul, că ce caut acolo la ora aia?! Vreo asistentă, vreun doctor. Mereu grăbiți, nervoși, neavând timp niciodată. Liftul hodorogit ar putea să moară chiar în timp ce mă aflu eu în el. Câte nu se pot întâmpla?! De parcă ești dezbrăcat cu forța, chiar de la intrare, de toate hainele personalității tale, rămâi nud, numai nervi, oase și celule roșii. Înfricoșat. Deposedat de putere. De sine.

E o lume de spaimă mare, o lume de încercări mizere, din care nu se știe dacă ai să ieși viu. La propriu și la figurat. Te întâmpină, cu aere de mare doamnă de cartier, Sărăcia! Totul e atât de vechi, mirosul e îngrozitor, miroase a boală, a toalete împuțite, a de demult, a sfârșituri, a moarte, a nervi și mai presus de toate, miroase a sărăcie. Una lucie. Mirosul de clor dovedește țipând că se spală pe jos, dar de fapt nu face altceva decât să îți rănească simțurile o dată în plus. Îți imaginai butoane la pat?! Dar noptierele aproape se dărâmă, dacă tragi un sertar, efortul s-ar putea să îți facă praf inima, lupți permanent cu frica de a atinge orice, totul pare infestat, virusat pe vecie de hackerii nepăsării și ai neputinței.

Sărăcia și mizeria care te doboară de la intrare mai sunt cum mai sunt, dar ce urmează e un cocktail mortal. Capeți un doctor, crezi că e al tău, dar nu-l vezi niciodată. Vizita de dimineață sau de seară e o amintire, când întrebi de doctorul tău, e în policlinică, când îl cauți în policlinică e ocupat cu zeci de pacienți la ușă. Disperați cu toții. De boală sau de așteptare. Afli cu stupoare că e un singur medic pe tot spitalul având specializarea cu pricina. Că nu-și mai vede capul sub atacul cohortei de bolnavi. Începe să ți se pară că trebuie să pleci capul și să zici umil „Săru’ mâna, doamna doctor. Mă scuzați că vă deranjez. Iertare că sunt bolnav. N-am vrut.”

Dacă ceri un calmant unei asistente, s-ar putea să te repeadă, să te certe, că ți-a mai dat unul. Dar câte vrei?! Să nu mai vorbim de medicamentele mâzgălite de doctor pe o hârtiuță oarecare de pe biroul lui, să ți le cumperi singură, că spitalul e sărac, nu are. Și tu ești bogată, doar nu degeaba ai plătit o viață asigurările medicale, că ai avut cu ce! Ai fost bugetară. Profesoară chiar, vezi, doamne! Așa că fugi și îți iei medicamentele de milioane, să nu superi doctorul cel prețios. Și poate o să îți facă bine. Speri. În sinea ta. Că altă variantă n-ai.

Dupa 24 de ore de la internare, văzând că nimeni nu te întreabă de sănătate și nu îți face nimic, poți descoperi cu stupoare că au uitat de tine. Aveau prea multe pe cap. Oameni și ei. Trebuie să supraviețuiască cumva în universul durerii. Mai uită câte un pacient. Începi să nu te mai simți ceea ce erai. Ușor, ușor, îți pierzi chiar tu identitatea. Devii ceva impersonal. Un obiect strigat „Tanti”! Cum e posibil ca un doctor să ți se adreseze ție, fostă doamnă a lumii, cu „tanti”?! Ba chiar se mai și răstește la tine, să te întorci repede, repede pe masa rece ca gheața pe care îți face radiografiile. Când tu de-aia ai venit aici. Pentru că nu mai poți să miști. „Mișcă, tanti!” Nu e nici o mână caldă niciunde. Nu te poți agăța de nimic.

Nu poți decât să scrâșnești din dinți în timp ce stai noaptea pe coridorul dezolant, singur cuc, strângând din pleoape, tu și prietena ta de întuneric. Durerea.

Toata lumea e nervoasă. Nu întotdeauna. Doar destul. Pe rând cedează când unii, când alții. Asistenta, în timp ce face tratamentul la un șir întreg de saloane.

- Tu, tanti, mă înnebunești cu întrebările! Pentru ce e injecția?! Întoarce fundul și taci din gură!

Pacienta pensionară, profesoară de română în trecutul atât de îndepărtat, se crizează instantaneu și începe să țipe cu disperarea unei vieți pe care o crezuse onorabilă. În mod eronat, evident.

- Mie să nu-mi ziceți „tanti”! Eu nu sunt tanti! Mie să nu-mi vorbiți cu tu! Dacă nu eram eu, nu ajungeați voi asistenți și doctori! Folosiți pronumele de politețe! V-am învățat pronumele de politețe! Eu nu sunt tanti!

Sărmana, crede ca ea i-a crescut la sânul ei pe toți copiii României. Poate că cei pe care i-a educat au plecat de mult. Spre țări cu spitale albe. Nu gri. Istericalele de genul ăsta nu-i fac nici un bine, zău. Ce importanță are ce a făcut. Acum e tanti.

Brusc pocăită, asistenta își regăsește cunoștințele de limba română și îi vorbește cu “dumneavoastră”. Poate că uneori le pare rău. Sau poate nu au timp să le pară rău și e doar o tactică de manipulare, de calmare a nebunilor nerecunoscători. Nu vor ca pacienta-tanti să facă un stop cardiac. Nu în tura lor. Cine știe ce rude nervoase mai vin apoi.

Nu este uimitor cât de fragili devenim ca pacienți? Cum toate zidurile noastre de apărare dispar și mândria ni se prăbușeste sub povara unui cuvânt! Sau în absența lui.

Până și femeia de serviciu, tracasată și ea din motivele ei, țipă cu năduf în timp ce șterge holul:

- Mai stați în saloane! Nu vedeți că spăl?! Bine că vă apucă pișarea taman acum!

Râsu-plânsu. În timp ce băile sunt spaima spaimelor!

Uneori ți se vorbește frumos, dar nu poți să știi care e momentul acela drăguț. Când îi vine sorocul. Dacă deschizi gura și nimerești prost?! O încasezi! Mai bine taci. Te învelești în tăcere, pătura ta de absență, mantia care te face invizibil. Începi să te simți mic de tot în acest carusel al nefericirii și al bolii. Umilința și durerea se rotunjesc într-un tot și știi că trebuie să-ți urci Golgota, ăsta e muntele tău și crucea ta.

Te gândești cum ai plătit o viață întreagă pentru sănătate, sperând că toți își vor face treaba așa cum ți-o făceai și tu, și că ai ajuns aici, între zidurile gri sărmane ale acestui spital român.

Ce milă mi-e de el! Atât de milă. Căci mi-e îngrozitor de milă de mine, cea de mâine, cea care va ajunge în brațele lui scheletice, ridate, îmbătrânite, mi-e milă de mine, marea doamnă a sufletului meu, cum voi ajunge o biată tanti.

Umilită de toți, umilită de înseși contribuțiile mele sărăcăcioase la ridicarea acestui monument al nefericirii. De ce nu am făcut nimic?! De ce nu l-am dărâmat cu barosul cu mult timp în urmă?! Să-l calc în picioare până la praf, până la esența pământului și să-l ridic din nou.?! De ce nu am construit un spital mândru și alb, cu holuri parfumate și butoane la paturi, cu medici zâmbitori și asistente blânde?! Cu aparatură din secolul prezent, cu medicamente pentru toți, cu dragoste pentru bătrâni și bolnavi?! E vina mea, știu. Voi trage ponoasele și voi simți pe pielea mea fiecare moment de indiferență, fiecare clipă de resemnare. O să mi se oprească în gât, sufocându-mă, fiecare moment în care nu am acționat!

Am educat mii de copii, i-am învățat despre demnitate și onoare, luptând cu lumea la fiecare pas, dar tot ce am ridicat eu ziua, meșter Manole neobosit, a doborât apoi statul. Tot neobosit. Așa voi sfârși și eu, o tanti oarecare, cu demnitatea și onoarea furate, călcate în picioare.

În prag de boală. În prag de sărăcie. În pragul săracului spital român.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Bun text, dar ce a votat d-na profesoara in 1990? Dar cei 85.07% care l-au votat pe iliescu? Dar in restul de ani cand ciumele rosii au iesit mereu ?
    • Like 0
  • Este o vorba de spirit tot mai des folosita in societatea noastra: imagineaza-ti ca medicul tau a invatat ca tine. Doamna se plange de faptul ca nu regaseste politete in spital. In societatea noastra de astazi mai gasim politete? Nu cumva ni s-a parut cool in anii '90 sa tutuim profesorii (asa am inteles noi din societatea universitara americana ca ar fi benefic pentru o mai buna relationare si, paradoxal, invatare). Daca societatea este smulsa din raportul ei cu moralitatea, cum poti avea pretentii sa produca exemplare de calitate din punct de vedere moral? Ce este de facut? Aceasta intrebare rapita din domeniul filosofiei ar trebui sa fie punctul de plecare spre revenirea in fagasurile elegantei. Rostul nu a fost definitiv pierdut. Revenirea la matca bunului simt poate fi inca realizata. Regasirea gustului pentru ierarhie va readuce si politetea in societate. Familia trebuie sa fie cea care sa pregateasca drumul celor mici spre regatul lui "Dumneavoastra". Atat timp cat va mai fi ":familie" in sensul firesc al lucrurilor. Dar daca vom avea familii in care barbatul este mai preocupat ce unguent sa achizitioneze pentru anusul iritat al sotului, atunci drumul de intoarcere va fi extrem de anevoios.
    • Like 1
  • Doamna profesoara uita sa foloseasca același pronume de politete cand se adresează " nu ajungeati VOI asistente".....oare îl folosește în mod curent sau doar are pretenții de la altii?...este valabil si pentru doamna care a scris articolul.
    • Like 0

  • am fost internaTy si operast><?>m la un spital in capitala tarii mele,ce cu drag am fost invatat s a o iubesc,saraca capitala,,ati inflorit si directorul ,domnul doctor, mia facut iesirea ,avea nevoie de acel pat,a primit ...dela noul bolnav binecuvatarea in lei,.asistenta dela reanimare foarte atenta,leii s a vina,.cei care te ajuta s a te deplasezi, alti lei,.,la ce folosesc comentariile, se stie ce fel de spitale avem ,personalul bbun si rau,.....cel mai bine e s a nu ai de a face cu iei cu dumnealor,un profesor e un exemplu,un model pentru elevi , se straduiesc a le fii exemplu in bine,,,com,ent ariile devin ridicole, relele nu vor s a se elimine,sporesc in tara ,.parlamentari, guvernanti ,portari,plavragii la vtelevizoare,toti vor bani,bani, bani,...
    • Like 0
  • Vă salut!
    -Chiar dacă ar fi ficțiune, te înfiorează!

    Cele bune,
    Purice N.
    P.S. - preferam să rămână înscris ://înfioară//!
    • Like 4
    • @ Purice Narcis-Teofil
      Dan check icon
      Nu este fitiune ,este , Adevarat din pacate dar si trist .
      • Like 1
  • In finalul articolului se spune ,,am educat mii de copii......demnitate.....onoare". Poate asa au fost educati (ce critica articolul).
    • Like 3
  • Flor Bal Flor Bal check icon
    Dincolo de saracia materiala din spitalul amintit, acesta nefiind decat unul din multele de acest fel din Romania, articolul dv este o "simfonie" despre demnitatea umana calcata in picioare, simfonie a carei intensitate creste cu fiecare rand citit, fara ca din ea sa transpara vreo urma de speranta...si ma gandesc, cand spun asta, la noi, cei care continuam sa traim in Romania (stiu ca ati parasit tara, asa cum rezulta dintr-o postare anterioara a dv). In lipsa de politete si de empatie a personalului medical fata de bolnavi, desi foarte usor se poate extrapola acest comportament in multe alte zone ale vietii sociale, vad "omul recent", in care sentimentul apartenentei la umanitate a fost anihilat de "raul" social. Acest om "nou" isi schimba mastile dupa imprejurari, cand "mistic", in fata icoanelor si a neputintei, cand "bestie" atunci cand simte slabiciunea celuilalt.
    • Like 2
  • O `contribuție scrisă cu talent, frumoasă și atât de tristă!
    M-am lovit de realitatea aceasta într-un spital județean din sudul țării., trimis de necaz. Singura amintire plăcută o păstrez medicului de gardă - dedicat slujbei sale, plin de solicitudine, obosit de orele multe și grele de serviciu. M-a pus pe picioare și am ajuns într-un salon.... unde, peste o zi sau două, a fost adus un deținut, pe care l-a încătușat de pat polițistul supraveghetor; Între paturi, la o masă, același polițist... ne-a păzit pe toți până i-a venit schimbul. Bolnavii din salon s-au „bucurat” de secvența cinematografică neîntâlnită în niciun film românesc, dar plină mizeria unui sistem furat până la os de „supraoamenii” de la butoanele, ocupanții politici, stăpâni ai României. Oare și meșterul Manole avea în echipă hoți și guriști puturoși?
    • Like 3
  • Da... cumplit de adevărat. Și totuși... parțial. Asta chiar dacă procentul de contrazicere a acestor apucături e mic; dar e... cu atât mai spre lauda infirmierelor, asistentelor, doctorilor.
    • Like 1
  • Lăsați ca fac președintele și ministrul sănătății o reformă...... La Sf. Așteaptă.....
    Avem încredere zero....
    Încă nu s-au împărțit posturile, pardon...
    Cașcavalul..... ..
    Buget nu are țara......
    Președintele și guvernul lucrează.....
    HA,
    HA,
    Tot așa și o sa ne trezim cu PSD la guvernare.
    • Like 1
    • @ Helmuth Diesing
      Dta cred că ai cam greșit adresa. Sper că administratorii domeniului îți vor remedia detestabila eroare. Cu toată „considerația” de rigoare...
      • Like 5
    • @ Helmuth Diesing
      Bre ,nea "dizainule". Ca sa faci reforma trebuie sa ai cu ce.BANI, MEDICI, ASISTENTE si nu in ultimul rand SPITALE. De cand tara e condusa de ,,dreapta"(mai putin de 2 ani), crezi ca se puteau rezolva cele de mai sus?
      • Like 5
    • @ Helmuth Diesing
      Dan check icon
      @Helmuth Diesing, Ce vina are Domnul Presedinte ,ca situatia este veche de ani de zile ,si in curs de realizare, dar ,exact acum la vremuri de criza economico-administrativa ? Toate ,aspectele ,prezentate in articol , de fapt se datoreaza ,lipsei grave a educatiei , Cam asta doreste ,sa prezinte autorul .
      --- In Ardeal si in mod deosebit la Cluj ,,nici vorba de asa ceva, ,Acolo la fel este respectat si Omul simplu asa cum este tratat un intelectual ,caci in fata mortii toti suntem egali .
      ---La Cluj , aproape toate Spitalele ,trateaza peste 70 % din bolnavi din afara orasului ,a judetului in special ,
      -- La Clinica de Oncologie ,este deja o , Afacere ,extraordinara,, Cladirile vechi din jurul Clinicii ,au fost cumparate la preturi enorme ,apoi demolate ptr a se construi ,hoteluri contra costuri mari ,ptr apartinatorii bolnavilor de cancer,
      --- Sunt anunturi ,fluturasi ,, cu nr de tel ,,,Ofer cazare ,info la nr, ,etc,
      ---In schimb in interiorul spitalului ,este ,mult profesionalism ,mult respect ,fata de bolnavi indiferent de unde si cu ce probleme vin , Se poate ,vedea afara , in locurile de parcare ,,auto cu nr ,din dif, judetetel PH,, HD, VL ,BT, SV, etc etc,, acolo profita iar niste smecheri romi ,stau si tin locul de parcare ocupat, ca vine cineva, dar daca dai 10 lei ,este liber, S -au spurcat si pe acolo ,unele situatii !
      • Like 1


Îți recomandăm

litoral 2021

Totul a pornit de la o simplă aluniță pe care o avea pe spate, din naștere. Mereu râdea cu părinții ei - era alunița după care o puteau recunoaște imediat, în cazul în care ar fi pierdut-o pe malul mării. (Foto: Rob Wilkinson / Alamy / Alamy / Profimedia)

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Echipa de fericire

„Am tras de mine cât am putut și la 11 și 50 de minute știu că a venit pe lume Teodor. I-am auzit pentru prima dată glasul, l-am simțit pe pieptul meu, i-am văzut pielea, am știut că i s-a pus sângele în mișcare... că a venit pe lume, de fapt”- Alexandra povestește zâmbind cele mai intense 40 de minute din viața ei.

Citește mai mult

Silvia Demeter

Acel grajd avea să capete, în doi ani, o nouă funcțiune - living, dining și bucătărie în ceea ce avea să devină, prin măiestria arhitectei, reședința de vară a Prințului Charles. Totul cu un mesaj – păstrarea tradiției, salvarea patrimoniului arhitectural din zonele rurale ale României. Foto opiniatimisoarei.ro

Citește mai mult