Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Pacientă pensionară, fostă profesoară de română, ajunsă în spital: „Mie să nu-mi ziceți tanti! Mie să nu-mi vorbiți cu tu! Dacă nu eram eu, nu ajungeați asistenți și doctori! V-am învățat pronumele de politețe! Folosiți-l”

Mănușă asistente

Foto: Gabriel Petrescu/ Alamy/ Profimedia)

De fiecare dată intru cu fereală pe ușile mari și grele, care separă atât de categoric lumea celor sănătoși de lumea celor fragili. Verdele de plumburiu. Și imediat, chiar la intrare, e cămăruța sufocată de icoane, care a devenit biserică, în spatele geamurilor de sticlă neclară. Mă uimește continuu cum oamenii se opresc în fața unor pereți, fie ei și de sticlă și își fac cruci cu repeziciune, crezând că acolo, chiar acolo stă Dumnezeu și le ascultă dorințele. Un Dumnezeu preocupat de dorințele lor mici. În schimbul cărora nu dau nimic. Nici măcar un zâmbet. Nici măcar un gând curat. Un Dumnezeu de care uită de îndată ce spaima rece ce le-a înghețat inima se repară cu niște medicamente. Înăuntru, îl vor. Afară?! Acolo sunt din nou ei înșiși.

Intru cu fereală pentru că mereu mă aștept să mă repeadă cineva. Portarul, că ce caut acolo la ora aia?! Vreo asistentă, vreun doctor. Mereu grăbiți, nervoși, neavând timp niciodată. Liftul hodorogit ar putea să moară chiar în timp ce mă aflu eu în el. Câte nu se pot întâmpla?! De parcă ești dezbrăcat cu forța, chiar de la intrare, de toate hainele personalității tale, rămâi nud, numai nervi, oase și celule roșii. Înfricoșat. Deposedat de putere. De sine.

E o lume de spaimă mare, o lume de încercări mizere, din care nu se știe dacă ai să ieși viu. La propriu și la figurat. Te întâmpină, cu aere de mare doamnă de cartier, Sărăcia! Totul e atât de vechi, mirosul e îngrozitor, miroase a boală, a toalete împuțite, a de demult, a sfârșituri, a moarte, a nervi și mai presus de toate, miroase a sărăcie. Una lucie. Mirosul de clor dovedește țipând că se spală pe jos, dar de fapt nu face altceva decât să îți rănească simțurile o dată în plus. Îți imaginai butoane la pat?! Dar noptierele aproape se dărâmă, dacă tragi un sertar, efortul s-ar putea să îți facă praf inima, lupți permanent cu frica de a atinge orice, totul pare infestat, virusat pe vecie de hackerii nepăsării și ai neputinței.

Sărăcia și mizeria care te doboară de la intrare mai sunt cum mai sunt, dar ce urmează e un cocktail mortal. Capeți un doctor, crezi că e al tău, dar nu-l vezi niciodată. Vizita de dimineață sau de seară e o amintire, când întrebi de doctorul tău, e în policlinică, când îl cauți în policlinică e ocupat cu zeci de pacienți la ușă. Disperați cu toții. De boală sau de așteptare. Afli cu stupoare că e un singur medic pe tot spitalul având specializarea cu pricina. Că nu-și mai vede capul sub atacul cohortei de bolnavi. Începe să ți se pară că trebuie să pleci capul și să zici umil „Săru’ mâna, doamna doctor. Mă scuzați că vă deranjez. Iertare că sunt bolnav. N-am vrut.”

Dacă ceri un calmant unei asistente, s-ar putea să te repeadă, să te certe, că ți-a mai dat unul. Dar câte vrei?! Să nu mai vorbim de medicamentele mâzgălite de doctor pe o hârtiuță oarecare de pe biroul lui, să ți le cumperi singură, că spitalul e sărac, nu are. Și tu ești bogată, doar nu degeaba ai plătit o viață asigurările medicale, că ai avut cu ce! Ai fost bugetară. Profesoară chiar, vezi, doamne! Așa că fugi și îți iei medicamentele de milioane, să nu superi doctorul cel prețios. Și poate o să îți facă bine. Speri. În sinea ta. Că altă variantă n-ai.

Dupa 24 de ore de la internare, văzând că nimeni nu te întreabă de sănătate și nu îți face nimic, poți descoperi cu stupoare că au uitat de tine. Aveau prea multe pe cap. Oameni și ei. Trebuie să supraviețuiască cumva în universul durerii. Mai uită câte un pacient. Începi să nu te mai simți ceea ce erai. Ușor, ușor, îți pierzi chiar tu identitatea. Devii ceva impersonal. Un obiect strigat „Tanti”! Cum e posibil ca un doctor să ți se adreseze ție, fostă doamnă a lumii, cu „tanti”?! Ba chiar se mai și răstește la tine, să te întorci repede, repede pe masa rece ca gheața pe care îți face radiografiile. Când tu de-aia ai venit aici. Pentru că nu mai poți să miști. „Mișcă, tanti!” Nu e nici o mână caldă niciunde. Nu te poți agăța de nimic.

Nu poți decât să scrâșnești din dinți în timp ce stai noaptea pe coridorul dezolant, singur cuc, strângând din pleoape, tu și prietena ta de întuneric. Durerea.

Toata lumea e nervoasă. Nu întotdeauna. Doar destul. Pe rând cedează când unii, când alții. Asistenta, în timp ce face tratamentul la un șir întreg de saloane.

- Tu, tanti, mă înnebunești cu întrebările! Pentru ce e injecția?! Întoarce fundul și taci din gură!

Pacienta pensionară, profesoară de română în trecutul atât de îndepărtat, se crizează instantaneu și începe să țipe cu disperarea unei vieți pe care o crezuse onorabilă. În mod eronat, evident.

- Mie să nu-mi ziceți „tanti”! Eu nu sunt tanti! Mie să nu-mi vorbiți cu tu! Dacă nu eram eu, nu ajungeați voi asistenți și doctori! Folosiți pronumele de politețe! V-am învățat pronumele de politețe! Eu nu sunt tanti!

Sărmana, crede ca ea i-a crescut la sânul ei pe toți copiii României. Poate că cei pe care i-a educat au plecat de mult. Spre țări cu spitale albe. Nu gri. Istericalele de genul ăsta nu-i fac nici un bine, zău. Ce importanță are ce a făcut. Acum e tanti.

Brusc pocăită, asistenta își regăsește cunoștințele de limba română și îi vorbește cu “dumneavoastră”. Poate că uneori le pare rău. Sau poate nu au timp să le pară rău și e doar o tactică de manipulare, de calmare a nebunilor nerecunoscători. Nu vor ca pacienta-tanti să facă un stop cardiac. Nu în tura lor. Cine știe ce rude nervoase mai vin apoi.

Nu este uimitor cât de fragili devenim ca pacienți? Cum toate zidurile noastre de apărare dispar și mândria ni se prăbușeste sub povara unui cuvânt! Sau în absența lui.

Până și femeia de serviciu, tracasată și ea din motivele ei, țipă cu năduf în timp ce șterge holul:

- Mai stați în saloane! Nu vedeți că spăl?! Bine că vă apucă pișarea taman acum!

Râsu-plânsu. În timp ce băile sunt spaima spaimelor!

Uneori ți se vorbește frumos, dar nu poți să știi care e momentul acela drăguț. Când îi vine sorocul. Dacă deschizi gura și nimerești prost?! O încasezi! Mai bine taci. Te învelești în tăcere, pătura ta de absență, mantia care te face invizibil. Începi să te simți mic de tot în acest carusel al nefericirii și al bolii. Umilința și durerea se rotunjesc într-un tot și știi că trebuie să-ți urci Golgota, ăsta e muntele tău și crucea ta.

Te gândești cum ai plătit o viață întreagă pentru sănătate, sperând că toți își vor face treaba așa cum ți-o făceai și tu, și că ai ajuns aici, între zidurile gri sărmane ale acestui spital român.

Ce milă mi-e de el! Atât de milă. Căci mi-e îngrozitor de milă de mine, cea de mâine, cea care va ajunge în brațele lui scheletice, ridate, îmbătrânite, mi-e milă de mine, marea doamnă a sufletului meu, cum voi ajunge o biată tanti.

Umilită de toți, umilită de înseși contribuțiile mele sărăcăcioase la ridicarea acestui monument al nefericirii. De ce nu am făcut nimic?! De ce nu l-am dărâmat cu barosul cu mult timp în urmă?! Să-l calc în picioare până la praf, până la esența pământului și să-l ridic din nou.?! De ce nu am construit un spital mândru și alb, cu holuri parfumate și butoane la paturi, cu medici zâmbitori și asistente blânde?! Cu aparatură din secolul prezent, cu medicamente pentru toți, cu dragoste pentru bătrâni și bolnavi?! E vina mea, știu. Voi trage ponoasele și voi simți pe pielea mea fiecare moment de indiferență, fiecare clipă de resemnare. O să mi se oprească în gât, sufocându-mă, fiecare moment în care nu am acționat!

Am educat mii de copii, i-am învățat despre demnitate și onoare, luptând cu lumea la fiecare pas, dar tot ce am ridicat eu ziua, meșter Manole neobosit, a doborât apoi statul. Tot neobosit. Așa voi sfârși și eu, o tanti oarecare, cu demnitatea și onoarea furate, călcate în picioare.

În prag de boală. În prag de sărăcie. În pragul săracului spital român.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Asta cu vorbitul la “per tu” … e un aspect care ma deranjeaza foarte mult; aceasta lipsa de respect crasa de care dau dovada din ce in ce mai multi oameni (multi dintre ei fiind doar bipezi) in tara aia…
    • Like 0
  • Foarte adevărat și dureros acest articol!
    Oribil spitalul românesc, umilind pensionarii care au fost profesori și se confruntă cu
    realitatea oferită de un stat incapabil să le ofere demnitate.
    • Like 1
  • Este un articol republicat, dar, oricum, simt nevoia să spun că experiența mea este total diferită de cea a doamnei devenite victimă a sistemului sanitar. Eu am fost operată în luna mai, la un spital din București, și pot să spun că am găsit condiții extraordinar de bune. Mi s-a acordat atenție maximă de la primul pas în curtea spitalului, până la ultimul control de șase luni de la intervenția chirurgicală. Am găsit aici saloane primitoare, cu grup sanitar propriu, asistente deosebit de atente și gata să ajute ori de câte ori a fost nevoie. De fiecare dată ni se spunea să sunăm dacă avem nevoie de ceva și nu a fost dată să nu primim ajutorul lor, indiferent de ora din zi sau din noapte. Am doar cuvinte de laudă despre seriozitatea, empatia și profesionalismul echipelor de medici, anesteziști și chirurgi, care mi-au dat informații înainte de operație și m-au monitorizat atent până la momentul plecării. De atenția personalului am beneficiat și la externare, când am fost transportată până la mașina care mă ducea acasă. Și nu am dat nici măcar 1 leu nimănui! Nu am oferit, nici nu mi s-au cerut bani, nici nu mi s-a sugerat că ar fi bine să dau.
    • Like 2
    • @ Mioara Seicaru
      e vreo legătură între opinia dv. și articol?
      • Like 0
  • La cele afirmate de catre d-na profesoara ,se mai pot adauga multe,f multe lipsuri. Comportamentul cadrelor medicale si al personalului de serviciu este grav afectat mai cu seama de lipsa dotarilor ,a fondurilor de modernizare pt a dispune de aparatura medicala contemporana cu secolul in care traim precum si a lipsei posibilitatii de asigurare cu cadre medicale specializate' pt. fiecare sectie de diagnosticare si tratament..Constatarea ca suntem ...ramasi ''in urma'in ceeace priveste implementarea tehnicii medicale actuale de diagnoza si tratament ,conduce si la concluzia unei insuficiente aplicari a actului medical.Normal ca de aici, tragem concluzia ca nici medicii nu sunt Dumnezei.,
    Personalul medical,presteaza activitatile pt care sunt specializati insa cu o aparatura medicala de mult depasita., fac ce pot. Alocarea de fonduri pt achizitionarea deaparatura medicala moderna de aplicare a actului medical[. este absolut necesara astfel..sa fim si noi ,in randul lumii'',si apoi DA! putem emite pretentii de performanta!]In munca de zi cu zi ,in orice domeniu am aplica cu cat dotarea cu aparatura medicala si profesionala este mai performanta cu atat si personalul medical se comporta mai corect ,mai amabil cu pacientii!
    • Like 3
  • Bine scris articolul ,chiar așa stau lucrurile. Am trecut si eu prin aceste stări intr- un spital din București. Celei care mi s a adresat cu.,,mamaie,,i-am răspuns cu un zâmbet trist fără sa ma revolt. Speranța nu a murit, caci o parte din personalul spitalului s-a comportat astfel In jurul meu au fost atunci si altfel de OAMENI! Sănătate tuturor !
    • Like 5
  • Aplaudati , dar aceasta doamna profesoara nu ar fi trebuie sa foloseasca apelativele de politete pe care le pretinde? Nu ,,voi'' ci ,,dvs." . Faptul ca se simte neglijata este fix aceeasi scuza pe care cadrele medicale o au pentru oboseala si supraaglomerare . Daca dansa considera ca acea scuza nu e suficienta atunci nici dansa nu are dreptul de a renunta la apelativele de politete. Iar autorul articolului isi manifesta frustrarile si convingerile iar cazul descris nu reprezinta un argument pentru acestea (care pot fi sau nu intemeiate) ci doar un pretext de a posta. Articolul , in opinia mea este unul ce s-ar incadra la un hate nicidecum unul bine scris argumentat asa cum ar trebui. Site-ul a inceput sa permita unele articole nu tocmai inspirate. Opinie personala
    • Like 0
    • @ Daniel Colt
      Slabă opinie personală!
      • Like 2
  • I-auzi , toti studentii ei au devenit doctori ? Pai atunci sa aflam ce profesori au facut doar someri si analfabeti. Eu zic ca ar fi normal ca si cu ultimul analfabet sa vorbesti cu dumneavoastra.
    • Like 0
  • Bun text, dar ce a votat d-na profesoara in 1990? Dar cei 85.07% care l-au votat pe iliescu? Dar in restul de ani cand ciumele rosii au iesit mereu ?
    • Like 2
    • @ Octavian Razvan
      Chiar credeti ca daca nu a votat cum credeti Dumneavoastra ca ar fi trebuit sa voteze, poate fi jignita, injosita si agresata in spital de catre o asistenta necioplita?
      • Like 3
  • Este o vorba de spirit tot mai des folosita in societatea noastra: imagineaza-ti ca medicul tau a invatat ca tine. Doamna se plange de faptul ca nu regaseste politete in spital. In societatea noastra de astazi mai gasim politete? Nu cumva ni s-a parut cool in anii '90 sa tutuim profesorii (asa am inteles noi din societatea universitara americana ca ar fi benefic pentru o mai buna relationare si, paradoxal, invatare). Daca societatea este smulsa din raportul ei cu moralitatea, cum poti avea pretentii sa produca exemplare de calitate din punct de vedere moral? Ce este de facut? Aceasta intrebare rapita din domeniul filosofiei ar trebui sa fie punctul de plecare spre revenirea in fagasurile elegantei. Rostul nu a fost definitiv pierdut. Revenirea la matca bunului simt poate fi inca realizata. Regasirea gustului pentru ierarhie va readuce si politetea in societate. Familia trebuie sa fie cea care sa pregateasca drumul celor mici spre regatul lui "Dumneavoastra". Atat timp cat va mai fi ":familie" in sensul firesc al lucrurilor. Dar daca vom avea familii in care barbatul este mai preocupat ce unguent sa achizitioneze pentru anusul iritat al sotului, atunci drumul de intoarcere va fi extrem de anevoios.
    • Like 1
  • Doamna profesoara uita sa foloseasca același pronume de politete cand se adresează " nu ajungeati VOI asistente".....oare îl folosește în mod curent sau doar are pretenții de la altii?...este valabil si pentru doamna care a scris articolul.
    • Like 0
    • @ Mariana Todoroni
      Nu sunt profesoara de limba romana, dar cred ca nici nu e nevoie sa inteleg ca "Dumneavoastra" este pronume de politete cu care te adresezi unei singure persoane, iar la plural, asa cum profesoara in cauza se adreseaza "asistentelor" (la plural, pronumele personal "voi" este la locul lui...asa ca va sugerez sa nu va straduiti sa transformati victima in acuzat. E o tehnica puerila, in limbaj popular semana cu :Ba pe-a ma-tii"...
      • Like 5


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult
sound-bars icon