Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de șapte ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

„De unde au apărut acești oameni?!” Am fost la Amsterdam și am descoperit o nouă specie umană

Amsterdam biciclete

Foto: Getty Images

Mă plimb pe străzile marelui oraș. Am senzația acută că am nimerit în plin Harry Potter. În mijlocul unui joc de Vâjt-Haț. Numai că aici nu se zboară pe mături, ci pe biciclete. Dar e pe bază de vâjâială, mai mult ca sigur! Să nu mai spun ce-mi vâjâie mie capul! Simt nevoia să întind mâinile în căutarea unui zid invizibil de protecție, căci nu știu cum, am aterizat chiar în mijlocul terenului. Încerc să rămân pe banda rezervată trecătorilor, muritorilor de rând, dar e atât de îngustă, încât de multe ori nu încap doi oameni unul lângă altul. Mă sâcâie cumplit limita fină de demarcație aflată între noi și bicicliști. Mergem în șir indian și, când sunt furată de căscatul ochilor la frumusețile din jur, mă simt înșfăcată cu putere de braț ba de fiu, ba de soț și trasă înapoi în siguranță. Ăștia doi, sărmanii, se simt responsabili cu siguranța. Destul de greu de asigurat în cazul unui specimen plutitor ca mine.

Singurul moment în care pot și ei să se relaxeze e când eu stau și analizez situația. Nu mișc nici o geană de teamă să nu tulbur ordinea universului. Benzi late se întretaie la tot pasul. Sunt netede și frumoase, uneori mai late chiar și decât cele ale mașinilor. Pe ele vâjâie, flutură, zboară bicicliștii din Amsterdam. În general sunt înalți, frumoși, bălai și zvelți. Bicicleta nu e un mijloc de locomoție, e o mătură fermecată, o prelungire, o extensie a ființei lor. Ai senzația că își duc viața pe bicicletă, sunt capabili de chestii elaborate și evoluate. Duc unul, doi sau chiar trei copii. Protejați cu centuri de siguranță, purtând uneori căști. Nu prea des, pentru că realmente nu cred să existe vreun pericol pentru ei. Până și mașinile îi tratează cu cel mai mare respect, oprind liniștite ca șuvoiul nesfârșit de bicicliști să se scurgă, netulburat în viața lui proprie. Uneori mănâncă pe biciclete, transportând bagaje de-o parte și de alta, vorbesc la telefon sau chiar dau mesaje. Ascultă muzică cu ambele urechi acoperite de căști minuscule și trec lin prin toate intersecțiile, sute de biciclete, mii, care se întretaie fără să se oprească o clipă, fără a părea că au ezitat vreo fracțiune de secundă. Zici că au un radar special, un scut invizibil de protecție, o capacitate de alertă maximă. Nu cade niciunul. Aș putea să stau să-i privesc fără să mă plictisesc zile întregi. Sunt un spectacol în sine. Fascinanți. Nonșalanți, fluizi, frumoși.

Cam într-a treia zi îmi dau seama ce-mi inspiră. O senzație subtilă de inferioritate, transmisă într-un mod delicat, neagresiv, inconștient. Într-un mod plin de speranță. Îi percep acut ca fiind rasa superioară. Brusc sunt proiectată într-un oraș al viitorului. Acesta.

Ei sunt Superiorii care și-au dat seama cum să nu-și polueze orașul. Care au pus în aplicare un exercițiu fizic de asemenea amploare, încât sunt subțirei cu toții, neafectați de lanțurile de fastfood. Care și-au îmbunătățit starea emoțională tot atât de mult ca și pe cea fizică. Câte endorfine or fi zburdând libere prin creierul lor în urma zecilor de kilometri parcurși? Superiorii care au găsit în spiritul lor chiar și ultima limită a toleranței. Superiori indiscutabil pentru totala lor lipsă de intoleranță. Uimitor cum acceptarea individuală a fiecăruia are loc cu o totală larghețe a zâmbetului frumos, interior, uimitor cum ceea ce ar trebui să dea naștere unei dezordini uluitoare se sprijină pe o infrastructură extrem de evoluată. Plutirea alăturată a unei asemenea diversități se înfășoară pe pilonii de oțel ai unei riguroase structuri geometrice. Mlaștina a fost decantată în frumusețea apei.

În Amsterdam poți fi stârc cenușiu, consumator de canabis, iepuraș sau lebădă. Poți să fii turist sau biciclist. Poți fi alien sau fabricant de brânză din tată în fiu. Poți umbla în saboți de lemn sau în Skechers. Poți fi orice și oricine vrei. Mai presus de toate, poți fi tu însuți. Oricât de ciudat. Se vor uita la tine ca la un normal al acestei planete și te vor trata cu respect și amabilitate. Nu vor vedea cu adevărat nimic ciudat în anormalitatea ta. Vor crede ca ești om. Vor vedea că ești om. Și-ți vor furniza servicii de calitate ireproșabilă. De la un aeroport bine pus la punct, unde am văzut pentru prima dată călătorii expediindu-și singuri bagajele computerizat pe bandă, până la polițiștii alerți de peste tot, circulând, normal, pe biciclete.

E aproape palpabilă. Continua senzație de siguranță inspirată de întregul oraș. Amsterdamul emană un aer de confort urban extraordinar. Canalele omniprezente, plutind leneșe în curgerea lor sinuoasă, clădirile frumoase până la ultima cărămidă, aliniindu-se în ale lor fluidități arhitecturale, bicicliștii alunecând ca în vrajă, totul e fluid, totul curge, e în mișcare. E apă frumoasă și vie. Te simți în siguranță. Nimeni nu o să-ți facă niciun rău. De ce ți-ar face?

Dacă va ploua prea mult, îți vor da saboți de lemn. Dacă vei mânca prea multe wafe, îți vor pune în mâini o bicicletă. Vrei să pleci, vrei să stai, vrei să porți o corabie portocalie pe cap, poți să faci orice. Atâta timp cât nu rănești, ești acceptat. Există o singură limită. Banda bicicliștilor, bineînțeles.

Nu e asta definiția superiorității?!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Cândva (prin 1978-79) am citit "Fata cu parul roșu". O poveste cu partizani olandezi ce luptau împotriva ocupației de atunci (hitleriste), si naturala lor prelungire... bicicleta. De prin 2008 încerc sa arat ca analfabetismul juridic din Uniunea Europeana, împinge puternic UE catre prăpastie. Eu singur, nu pot schimba... cu vâslitul meu, fatidica direcție. Amănunte... pe-aici: https://sites.google.com/site/adiiordache59/mobile-worker-trabajador-m%C3%B3vil/20221020-inspec%C8%9Bia-muncii-inspecci%C3%B3n-del-trabajo
    • Like 0
  • E de la aer. Mai exact, de la fumul din cafenele care se raspandeste in aer :-D
    • Like 0
  • check icon
    Ei existau deja acolo la ei. Doar Romania e locuita de neanderthalieni, din pacate. Tzara minunata dar din pacate populata.
    • Like 0
    • @
      Te-ai descalificat prin “neanderthalieni”, tu, specia superioară. Vai mama ta. Te-ai gândit cam cum e pe acolo la temperaturi negative?
      • Like 0
  • Olanda a fost construită cu tenacitate și foarte mult efort de-a lungul a sute de ani. Cu toate că a avut deseori o istorie vitregă, dacă ne gândim la stăpânirea spaniolă, de exemplu finalizată cu Războiul de 30 de ani sau chiar la ocupația nazistă din timpul celui de-al doilea război mondial. Chiar și acel imperiu colonial a fost construit de o mână de oameni în raport cu suprafața uriașă pe care au ocupat-o, au exploatat-o dar au și civilizat-o. Oriunde există prosperitate statornică, la baza acesteia se află tenacitate și mult efort. Și atunci de ce ne mirăm? Dar nu mi-aș dori să trăiesc în Olanda.
    • Like 2
  • Istoria statului olandez ne-ar putea lămuri cam unde s-ar putea interveni în statele rămase cu mult în afara civilizației, dar speranțele că așa ceva s-ar putea produce sunt aproape nule. Pentru că acolo condițiile unui echilibru viabil între nivelul de viață al deținătorilor capitalului majoritar și ceilalți, majoritatea populației, a fost posibil să fie construit și susținut datorită faptului că în Olanda a existat de timpuriu un centru de concentrare a capitalului zonal vest-european susținut de concentrarea afacerilor comerciale și, implicit, a sistemului bancar, care a rămas și astăzi la fel de puternic ca în veacurile 17-19. În măsură apropiată, controlul capitalului la nivel mondial este bazat pe controlul afacerilor - în principiu sub imperiul deținătorilor majorității capitalului global, adică a acelor câteva sute de indivizi care dețin majoritatea capitalului alimentat perpetuu de profiturile încasate sub toate formele posibile din concentrarea afacerilor la nivel global din resursele pe care aceștia le controlează - indiferent de guvernele țărilor care alcătuiesc și astăzi sistemul colonial global. Aceștia din urmă nu sunt decât uneltele sistemului colonial global. Nu e nicio mare filozofie. Tabloul general pe care vrem să-l vedem depinde de cât de mult suntem dispuși să recunoaștem sub cine acceptăm să ne vedem poziția. Mai aproape sau mai la distanță de masa bogaților.
    • Like 4
    • @ Marian Raduinea
      Urbanismul nu are nici o treaba cu civilizatia.Normal ca merg pe biciclete cand nu e ieftin sa te plimbi cu masina,mai ales in Amsterdam unde ai taxe aditionale pentru poluare,unde parcarile sunt foarte scumpe etc.Au cea mai proasta calitate a apei si aerului din Europa.Si ei au fost civilizati cu "biciul" cum s-ar spune.Pentru orice greseala primesti o amenda si olandezii au amenzi foarte mari.Ca si turist vezi ambalajul frumos,cand locuiesti si muncesti acolo realitatea e alta.
      • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult