Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

„Ați citit ordinul ministrului? Mai citiți-l o dată!” Patimile unei profesoare care a cerut statului o adeverință pentru a putea preda în Marea Britanie

MInisterul Educatiei sigla

Foto: Inquam Photos

În mijlocul tumultului existențial provocat de căutarea slujbei potrivite pentru această etapă relevantă a existenței mele, simțindu-mă ca un shogun ce-și dirijează cu mai multă sau mai puțină măreție armatele (în cazul meu fricile și ieșirile repetate din zona de confort, nici vorbă de vreo armată!), ei bine, exact în mijlocul acestei situații pline de contraste bubuitoare doar în alb și negru, plus niscaiva șaluri fumurii aruncate așa, în vânt, am deschis poșta electronică și m-am holbat neîncrezătoare la e-mailul primit.

Agenția britanică de echivalare a studiilor mai avea nevoie de un act înainte de a se hotărî dacă să îmi acorde sau nu QTS-ul, statutul oficial de profesor. O adeverință care să certifice că sunt recunoscută ca profesor în țara mea și că nu am sancțiuni în această ipostază măreață. Le trimisesem una eliberată de școală, care spunea exact aceste lucruri, dar nu, nici vorbă, lor le trebuia una eliberată nici mai mult, nici mai puțin decât de Ministerul Educației. 

Sfinte Sisoe, apără-mă și păzește-mă! Când am citit că însuși marele Minister trebuia să-mi dea o adeverință pentru bună purtare, taman mie, un nemuric oarecare de sub călcâiul lui glorios, ei bine, pur și simplu m-am pus pe boceală. Populară, cu hohote și strigături. Muntele pe care îl urcam gâfâind deja s-a transformat brusc în Himalaya. Într-un ghețar uriaș plin de zăpezi milenare, veșnice și de nebiruit. Se știe că urăsc iarna și că ador doar verile grecești.

Asta era deja prea mult. Roata uriașă a destinului se pregătea să mă strivească în stil barbar. Dacă până acum mă simțisem oareșicum eroic, ca un Don Quijote în luptă cu frumoase și maiestuoase mori de vânt, acum mă simțeam ca Iona în burta balenei, înghițită total, fără nici măcar un băț de chibrit care să-mi lumineze calea. Întunericul devenise așa de gros, încât îl percepeam fizic, ca o cameră de tortură medievală, strângându-mă tot mai tare în brațele disperării. Urma să fiu făcută harcea-parcea în lupta cu acest colos nepăsător. Nu am nici un fel de încredere în statul român, ba dimpotrivă, am convingerea că, dacă poate, o să-mi facă rău cu indiferență de magnat, de fapt am totala convingere că nu o să mă bage în seamă deloc. Că nu exist pentru el. În nici un plan al existenței. Englezii ăștia sunt nebuni de legat?! Ei cred că statul român intră frumos pe net și mă găsește pe mine acolo, vajnic apărător al culturii și educator al generațiilor?! Și că apoi îmi scrie frumos scrisorică de drag?! Și mi-o trimite cu un click, click?! Da de unde! Până o să descopere Ministerul cine sunt, până o să pipăie cu tentaculele lui uriașe realitatea vieții mele, aflate la mii de kilometri distanță de ochii-i bulbucați, eu o să fiu de mult timp oale și ulcele. 

Fiul meu mă privea neînțelegând nimic. El, obișnuit să dea click-uri în stânga și-n dreapta, să își rezolve toate treburile de acasă, stând confortabil în fotoliu, credea că așa merg lucrurile peste tot. Nu înțelegea chiar deloc de ce nu aplic online și urmăresc cum merge totul șnur.

După ce m-am văitat o perioadă că toate mi se întâmplă numai mie, mi-am adus aminte să îmi aplic propriile învățăminte, moștenite din moși-strămoși sau fabricate artistic în urma citirii a nenumărate cărți de propășire personală. Nu știu de ce tot uit de ele ori de câte ori dau de greu, zău așa. Pași mărunți, hai că poți, silly ce ești! Cu degetele tremurând am deschis site-ul Ministerului român. Dă-i și caută. Prin toate cotloanele. Spre uimirea mea, am dat relativ repede peste “Cooperare internațională. Proceduri pentru străinătate.” Incredibil! Oare se schimbaseră lucrurile?! Și eu rămăsesem de capul meu pe vremea Inchiziției?! Am citit cu atenție, mare atenție, până am ajuns iar în impas. Erau două documente care puteau fi eliberate: “adeverința de conformitate a studiilor cu prevederile Directivei 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale și adeverința privind certificarea competențelor pentru profesia de cadru didactic dobândite prin absolvirea unui program acreditat de formare psihopedagogică de nivel I și/sau II, în cadrul unităților de învățământ/instituțiilor de învățământ superior acreditate din România." Nu pricepeam nimic. Mi se învârteau creierii de jur împrejurul înțelesurilor. Aveam voie să aplic doar pentru una, dar mie mi se păreau la fel amândouă. Nu înțelegeam ce diferă. Amândouă mi se păreau bune pentru mine. În disperare de cauză mi-am întrebat repede colegele. Profesoare pe aceeași plantație. 

Nimeni nu știa să facă diferența. Unele spuneau să aplic pentru prima, altele pentru a doua. Păi, și dacă englezilor le trebuia viceversa?! O frământare de-a dreptul smintitoare mi se învârtea ca titirezul prin cap. Dosarele trebuiau trimise prin poștă. Poșta română?! Oh, no! Sau depuse în persoană! Aleluia! Pot să îmi caut alt job, e clar. Apoi mi-au picat ochii pe chestia salvatoare. Măi, dar sunt silly rău. Uite ce scrie aici, persoană de contact. Doamna Cutărică, consilier superior. Cu numele scris frumos, cu număr de telefon să-l vadă toți disperații, cu adresă de mail. Extraordinar de frumos mi s-a părut, vă mărturisesc. Eram salvată. Eram recunoscătoare până la lacrimi.

Să vezi că degeaba sun, m-am gândit, în aceeași buclă mentală în care înotam de când mă știam. Pesimism mioritic, de! „Și de-o fi să mor în câmp de mohor...”. Sun. Surpriză, mi se răspunde. Cu vocea gâtuită de bucurie și emoție pură și curată, mă prezint și o rog să mă ajute, doar atât, să-mi spună care adeverință îmi trebuie. Doamna răspunde scurt, probabil era foarte ocupată, ceea ce e de la sine înțeles. Cine știe câți sunau zilnic să-și echivaleze studiile prin străinătățuri. Era sport național. Îmi răspunde scurt, dar chiar foarte clar:”Citiți ordinul ministrului nr. 5611/2019. Și oricum, nimeni nu vă scrie chestia cu sancțiunile, nu există așa ceva!”. Mulțumesc, mulțumesc, am zis eu în stil britanic, că de când sunt aici am învățat să zic “mulțumesc” de zeci de ori pe zi. Chiar și când nu ai pentru ce. Mă omoară cu politețea britanicii ăștia! Toată ziua, bună ziua, “please” și “thank you”. Dar cum adică nu îmi scrie nimeni despre faptul că nu am avut sancțiuni?! Păi atunci cum de cer englezii așa ceva?!

M-am apucat să caut ordinul cu pricina. L-am găsit și citit. Cu greu, niciodată nu am înțeles limbajul din ordinele acestea, sunt atât de îmbârligate, încât puterile minții mele clachează de obicei după primele pagini și intru într-o stare abulică din care ies cu intermitențe când mi se pare că mai pricep câte o sintagmă. Ia te uită, doamna nu era bine informată. Însuși domnul ministru, care o fi fost, precizează la articolul x că cei ce vor să li se adauge că nu au sancțiuni, trebuie să furnizeze o adeverință de la Inspectoratul Județean care să confime asta. Hopa, lucrurile căpătau o amploare din ce în ce mai mare. Acum mai trebuia o adeverință și de la inspectorat. Alții în care nu credeam. Am terminat de citit după ceva timp, mi-am chemat și familia să citească, ne-am minunat și întrebat împreună, c-așa e frumos să împărtășești totul cu familia, chiar și chestiile absconse și, după toate acestea, mi-am dat seama că sunt în același punct. În prostia mea, ce să fac, nu pricepeam care adeverință îmi trebuie. Am sunat din nou. “Bună ziua. Am vorbit de dimineață, dar tot nu sunt lămurită care din două.” Doamna, scurt și cuprinzător:”Ați citit ordinul ministrului?!” “Da”, am îngăimat cu spaimă, ca elevul țintuit cu privirea de profesorul furios. De sus în jos. “Mai citiți-l o dată!” a spus ea sec și mi-a închis telefonul în nas. Nu-mi venea să cred. Dar nu-mi venea să cred! Fiul meu se uita la mine cu gura căscată. Nu mai întâlnise niciodată un funcționar care să-i închidă telefonul în nas. De fapt nu-i închisese nimeni, în toată viața lui, telefonul în nas.

Fratele meu, ce mă fac??! Am început să studiez ce acte îmi trebuiau pentru prima adeverință, hotărâtă să aplic la nimereală, fie ce-o fi. Odată, demult o prietenă m-a învățat principiul Potrimenco. O dai la nimereală și apoi speri să-ți iasă. Funcționează foarte bine prin România. Altceva ce puteam să fac?! Hopa! Ca să aplic îmi trebuia foaia matricolă de la terminarea facultății. Aveam o grămadă de diplome, grade, master, cursuri peste cursuri, dar nu aveam nenorocita de foaie matricolă. Am dat repede mesaj colegelor de an, toate mi-au spus că nu au primit nici ele. Nu se dădeau pe atunci, să fim indulgenți, asta s-a întâmplat acum 30 de ani. Foile matricole erau ca portocalele și bananele. Au apărut pe piață mult mai tîrziu.

Apoi mi-a venit o idee strălucită. Hai să o întreb pe doamna de la minister dacă e bună și diploma de master, că la aia am foaie matricolă. Mai recentă, de. Master în Management educațional, dom'le, nu de ici, de colo. Dă, Doamne, să fie bună! Doar atât să-mi zică. E bună sau nu. Așa că am sunat. I-am adus aminte că eu sunt cea care a deranjat-o cu o zi înainte. Nu obținusem nici un ajutor, dar mă rog, poate obțineam acum. Mi-a spus să respect ce scrie pe adeverință. "Doamnă", am zis eu blând... dar am rămas cu blândețea-n zadar, pentru că din nou mi-a trântit telefonul în nas. Măi să fie, păpădie! Am sunat din nou. Nu a mai răspuns. Și doar o sunasem dis-de-dimineață, doar, doar o fi mai calmă și mai bine dispusă. După încă câteva apeluri, a ridicat totuși receptorul. Am spus drăgălaș, gata să mușc:”Vă rog să nu-mi mai trântiți telefonul în nas!” Sunt mândră de mine că am folosit așa cuvinte civilizate, ce să-i faci, traiul pe aici și-a spus cuvântul. Mi-a răspuns o doamnă drăguță că e colega celei de mai-nainte și că ar fi bine să îi scriu un e-mail, pentru că doamna e foarte ocupată. Nu mai înțelegeam nimic. Ce înseamnă atunci persoană de contact?! Și care e rostul ei?! Am scris și e-mailul, întrebând doar atât, dacă pot depune diploma de Master, plus foaia matricolă. Aveam nevoie de un „Da”. Sau de un „Nu”. Atât. Două litere mititele. Mici de tot. A doua zi am primit răspunsul. M-am holbat la el minute în șir. Aterizasem în plină zonă crepusculară și soarta-mi era pecetluită.

“Depunerea/transmiterea documentelor este un gest unilateral al dumneavoastră.

În funcție de documentele transmise/depuse, Ministerul Educației va furniza un răspuns, în acord cu prevederile metodologice în vigoare.

Consilier DGIP”

Lăsând la o parte că i se păruse mai ușor să înșire multe, dar multe cuvinte roboțești, în locul unei singure silabe, o duruse sufletul să strecoare vreo formulă de încheiere, o formulă de respect către mine, cetățeanul sau, mă rog, fostul cetățean al statului pe care amândouă îl slujeam sau îl slujisem. M-am uitat repede cum semnaseră cei de la Agenția guvernamentală din Anglia (Teaching Regulation Agency) când îmi scriseseră mie, veneticului fără o slujbă și deocamdată fără statut. „Dear Mihaela”, formulă de început ca la carte și finalul, „Kind regards”. Plus invitația de a suna dacă am vreo întrebare. Lămurindu-mă că sunt pe cont propriu și că nu mă puteam aștepta la nici un fel de ajutor din partea doamnei de la minister, căreia probabil îi păream prea proastă ca să merit să vorbească cu mine omenește, cel puțin eu asta am simțit, un dispreț uriaș revărsat spre mine peste mări și țări, gata să mă turtească ca pe o gânganie nemernică ce eram, plus că m-am simțit categoric de o prostie rară că nu înțelegeam ordinul ministrului prin puterile proprii. Fiindu-mi în sfârșit clar că habar nu am ce să fac, m-am hotărât să bâzâi pe la ușile online ale instituțiilor până mă ia cu leșin. C-așa sunt eu, conștiincioasă. Prostuță, dar măcar silitoare.

Era clar, din București trebuia să mă duc în Hunedoara, la inspectorat și apoi în vestul țării, la Timișoara. Rețeaua se extindea cu viteza vântului turbat. Am scris repede un e-mail Universității de Vest, vă rog, ajutați-mă, îmi trebuie o foaie matricolă de pe vremea dinozaurilor! Și îmi trebuie online, pentru că eu acum locuiesc în Londra, sărman de mine! Cine m-o fi pus! Fiind apucată de febra creației, am dat repede și Inspectoratului Hunedoara un mesaj, cerându-le cu multă politețe adeverința cu pricina. Nu am sancțiuni, oameni buni, îmi venea să urlu în cele patru zări. Mereu am fost așa, cuminte! N-am făcut nimic rău, veci pururea!

Convinsă fiind că ambele instituții au să-mi răspundă la Paștele cailor și că voi trăi mai departe fără foaie matricolă și fără ștampilă de bună purtare, am decis să studiez cu se mănâncă a doua adeverință a ministerului. Doar trebuia să-mi fac norma de pași înainte. Hopa, aici se cereau diplome psihopedagogice. Nici din alea nu aveam. Păi nu eram eu profesor? Nu mă lăsase statul să profesez atâția amar de ani?! Nu aveam destule competențe de profesor? Dar e adevărat, nu aveam diplomele cu psihologia și pedagogia. Nema pișta, deși studiasem o grămadă din ambele la viața mea. Am aplicat totuși, cu încăpățânare feroce, pe Punctul de Contact Unic electronic. În viața mea nu aș fi putut alege un nume așa de nefericit, dar dacă acolo trebuia să aplic, conform ordinului ministrului, acolo am aplicat. Sperând că diplomele mele de grad au să fie ele însele un garant pentru psihopedagogia stăpânită de subsemnata. Fericită că măcar încercasem, am apăsat pe TRIMITERE și am citit cu atenție ce trebuie să fac în continuare. Să îmi urmăresc aplicația și mersul ei înainte pe “Solicitările mele”. De atunci, m-am logat în fiecare zi din ultimele două săptămâni, dar singurul răspuns pe care îl capăt e „Nu există solicitări în sistem”. Ce s-a întâmplat cu aplicația mea numai Dumnezeu știe. Și Punctul Unic de Contact electronic. Deși cred că m-am prins de-acum ce înseamnă numele lui. Că după un unic contact cu el te vei lămuri atât de tare, încât vei fugi mâncând pământul. Vei lua bilet de avion, vei sta în carantină, vei face zeci de teste Covid și apoi vei sta nefericit zeci de zile pe treptele Ministerului românesc, cu dosarul plin de hârtii în brațe, sperând că în cele din urmă vei rezolva. Orice, numai să nu te mai întâlnești cu Punctul cel Unic. The One!

Între timp, nu știu cum, dar cumva, cumva, pe roțile cele mari ale lumii, firele mele se derulau de capul lor, ca prin magie. Întâi am primit un e-mail de la Timișoara, de la Facultatea de Litere, avea și „Bună dimineața” la început și „Cu toate cele bune” la sfârșit. Nici nu mai vedeam mijlocul de atâta încântare. Eram în lumea civilizată. Dragii mei din Timișoara. “Tăt Banatu-i fruncea”, mă gândeam plină de respect. Iar cuprinsul, ooo, cuprinsul mesajului era de pe altă planetă, era dintr-o realitate paralelă și conținea nici mai mult, nici mai puțin decât foaia mea matricolă de acum 30 de ani, transcrisă curat și frumos de o doamnă minunată, care avusese atâta răbdare, nesfârșită răbdare să mă recupereze din cine știe ce arhivă prăfuită și să scrie o grămadă de note luate de-a lungul a patru ani. Mulțumesc, am murmurat ușor, de parcă aș fi întâlnit un suflet pereche. În mai puțin de o săptămână. Mulțumesc, mulțumesc.

Apoi altă surpriză. Inspectoratul din Hunedoara mă băgase în seamă și îmi trimisese adeverința mult dorită. Atât de repede! Incredibil! Și mesajul se termina în „Cu stimă”! Absolut mirobolant, vă spun. Doamne ajută, se pare că lucrurile se mișcă și în frumoasa noastră Românie. Merg cam prost pe-acolo, pe la centru, dar cum te îndepărtezi, cum o iei spre periferie, spre Cluj, Brașov, Timișoara sau chiar Hunedoara, lucrurile capătă alt aer, mai așa, mai european. Mai de oameni cu școală, care au învățat cum se așază în pagină formulele de început și formulele de final. Oameni civilizați care își fac treaba pentru care sunt plătiți și care nu consideră toată omenirea de prin preajmă sub nivelul minim de prostie admisă. Mulțumesc din toată inima celor două instituții care m-au băgat în seamă cu respect și m-au ajutat atât de mult. Oameni adevărați pe planeta Pământ!

Între timp am scris agenției britanice spunându-le că îmi cer ceva peste puterile unui om de rând și că Ministerul Educației din România e tare departe, dar tare departe pe axa internetului, de fapt e acolo sus, într-un Punct Unic, tare sus, oh, foarte sus, pentru o simplă profesoară care a predat 30 de ani într-un orășel de provincie. De neajuns. Și că le trimit adeverința cu afurisitele de sancțiuni, adică cu lipsa lor, obținută de la Inspectorat. Că are antetul ministerului și alta n-am și nici nu o să am. Au meditat o zi (astea sunt interpretările mele personale, desigur! Rămasă fără pași de făcut, am trecut la interpretări exhaustive ale tăcerilor internetului), apoi mi-au cerut să le dau forward la mailul primit de la inspectorat. Cel cu adeverința. Zis și făcut. Apoi au tăcut două zile. În care am zis că i-am pierdut. Că mama lor de englezi, că fi le-ar Brexitul de râs, că sunt așa de chițibușari, că uite ce au născocit de când cu ieșirea din UE, să-mi pună mie bețe în roată, etc, etc, aveam destule comentarii negative în cap, ca român adevărat ce sunt. Bine că nu mi-au cerut adeverință de la Papa de la Roma, că și de acolo o obțineam mai repede.

Deja mă gândeam ce să le spun eu recrutorilor mei de aici, pe care îi asigurasem cu tupeu că voi obține statutul de profesor britanic în foarte scurt timp. Nu mai voiam să fiu profesor, dar la toate grădinițele se cerea să ai pregătire în Early Years, zeci de diplome îmi trebuiau, cu tot felul de inițiale ciudate, totul este exprimat aici în majuscule și abrevieri. Le trebuia să am CACHE, EYT, NNEB și cine știe câte și mai câte. Nu aveam nimic. Pe lângă că nu știam ce înseamnă. Dar toate ziceau așa, în capătul listei lungi de cerințe “sau QTS!” Adică, dacă tot vrei să lucrezi la grădiniță și nu ai nici o calificare, măcar profesor să fii. De-aia mă zbăteam atât.

Apoi a venit o nouă dimineață. Și am deschis mailul. Și era acolo, în toată splendoarea lui. Gata împachetat cu fundă roșie. QTS-ul meu, mânca-l-ar mama. Mi-l dăduseră. Pe baza unei adeverințe de la Inspectorat. Și niște diplome, desigur, dar simțeam că adeverința cu pricina fusese cuiul de la căruță. Gata să-mi răstoarne carul.

Și am răsuflat ușurată. Eram înapoi pe drum. Mulțumesc încă o dată oamenilor de omenie care m-au ajutat. Să li se întoarcă înzecit.

Cu QTS-ul într-o mână, cu DBS-ul în alta (le plac abrevierile, cum vă spuneam), în mâinile mele electronice, desigur, am pornit iar la drum.

Știam că o să fie cu noroc. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • SUNT SI PUTINE LUCRURI BUNE IN ROMANIA :...dar ca de obicei sunt trecute la "specialitatea" ( ghilemele ) CUM NE PUTEM FOLOSI DE ELE si cam atat ! O zi buna !
    • Like 1
  • Pana la urma, sistemul din Romania e ca la loterie: incerci si poate iese. Bun articol!

    Imi aduce aminte de ce mi s-a intamplat prin 1999, ma pregateam sa plec din tara de tot. Trebuia sa-mi transfer banii din Romania in contul din SUA. M-am dus la BCR pentru ca era cladirea cea mai faloasa, destul de aproape de casa. Functionara mi-a zis ca nu pot transfera bani decat la rude de gradul intai. Am intrebat-o: eu cu mine insumi nu sunt ruda de gradul intai? Mi-a zis senina: NU! Aveam carnetul de checkuri de la banca din SUA, dar tot degeaba.

    Asa ca am tot incercat din banca in banca, pana am dat de Banca Turco-Romana unde un functionar tanar a fost foarte amabil. M-a rugat sa completez un formular simplu, i-am aratat buletin si alte dovezi ca-s proprietar pe contul american. N-am stat mai mult de 30 de minute.
    • Like 2
  • Ce oameni de cosmar sus,pe la ministere,lipsiti de ceea ce se cheama cei 7 ani de acasa, lipsiti de responsabilitatea pentru postul pe care il ocupa pe bani publici,lipsiti de respectul pe care il datoreaza platitorilor de taxe si impozite.Avem vreo sansa sa iesim din aceasta prapastie?
    • Like 4
  • Un răspuns semnificativ la întrebarea adresată unui celebru CEO la Ford și Chrysler, Lee Iaccoca, la întrebarea "Ce ați învățat la facultate?" a fost "Să comunic"!
    Excelentul articol al d-nei Mihaela Ardelean, relevă că mai este mult până la nivelul comunicării profesionale, implicit civilizate, practicat îndeosebi în mediul organizațional public la noi. Nu este suficient alfabetul, lexicul, sintaxa și morfologia limbii române. Este, cred cu tărie, nevoie de o pregătire specializată în materie de comportament organizațional pentru toți angajații, cu deosebire manageri la toate nivelurile structurilor din sistemul public la noi. Și testată la numire sau angajare. Cititorul acestui mesaj ar putea spune: Iată un naiv! Care ar fi alternativa?
    • Like 4
  • Mi-a placut cum si ceea ce a scris dna profesoara. Interesant si placut ochiului si sufletului. Mult noroc in UK dna profesoara !
    • Like 1
    • @ Cristescu P. Radu
      check icon
      Din păcate, cei precum dna profesoară aleg străinătățile iar în țară rămîn caracudele precum dna "Consilier DGIP”!
      • Like 0


Îți recomandăm

Tânără la calculator

Academia prietenoasă de IT Wantsome și-a făcut în ultimii patru ani o misiune din a ajuta profesioniști din toate domeniile să facă tranziția spre o carieră de succes în domeniul tehnologiei informației, prin cursuri care urmează atent cerințele companiilor IT, prin sesiuni de practică și printr-o activitate intensă de mentorat calibrată pe nevoile lor. (Foto: Getty Images)

Citește mai mult

Marc Areny

Marc Areny este de origine catalană, este cetățean spaniol și francez și a venit în România în urmă cu 10 ani. Este unul dintre primii din Europa care a identificat o nouă nișă de piață: convertește mașini cu motor termic în mașini electrice.

Citește mai mult