Fotografie generică Getty Images
La 53 de ani, după o viață de profesoară în România, am luat-o de la capăt în Marea Britanie.
Hotărâtă să fac primul pas, fie el cât de mic și fără urmări majore, m-am așezat la blatul din bucătărie și am deschis laptopul. De unde să încep?! Aveam CV-ul gata, absolut strălucit și științific. Cel pe care mi-l realizase, fiul meu, făcuse tot ce putuse cu ce i se oferise ca material de bază. Profesoară zeci de ani în aceeași școală! Ce să faci cu asta?! Câte pagini să umpli?! Era CV-ul care nu produsese nici un efect pe piața muncii cu câteva luni în urmă. Oare avea ceva? Vreo hibă ascunsă?! Am deschis hotărâtă google-ul și am tastat „Cel mai bun CV”. Ia te uită, plin de articole! Ca să vezi și să nu crezi! După o trecere în revistă de vreo oră, am reținut elementul cheie. Personalizează! M-am întors la capodopera personală și am tăiat hotărât câteva rânduri, făcându-l și mai sărăcuț decât era, sărmanul. Apoi am meditat ceva timp la cum să spun ceva despre mine, imaginându-mi că sunt pe blogul personal, lăsând la o parte veleitățile savante și tocând concomitent niște morcovi pentru o ciorbă de perișoare. În cele din urmă am decis că e gata, nemaiștiind ce altceva să fac, era totuși un CV, nu o compunere școlărească și am trecut la pasul următor.
Site-urile de căutare a slujbelor sunt nenumărate, am deschis Totaljobs, am tastat un unic criteriu, apropierea de casă, nu aveam de gând să fac mai mult de o oră navetă, și slujbele pe care le căutam. Teaching assistant sau nursery teacher. Au venit nenumărate. Ca în vis, ca într-un joc de copii apăsam întruna pe „Aplică” și CV-ul îmi era descărcat automat. Habar nu aveam ce fac. Nici nu mai știam unde aplicasem. Când am trecut bine de douăzeci de aplicații, am obosit și m-am oprit, gândindu-mă ce să fac mai departe.
Am căutat pe net și mi-am trimis diplomele la tradus. Nu a fost ieftin deloc, nimic nu e ieftin prin zonă, dar au sosit înapoi în două zile, boboc. Apoi am avut iar nevoie de ajutor din partea fiului meu, săracul, procopsit cu părinți din altă epocă, nici nu știu cum de mai are atâta răbdare. Am intrat online pe o agenție a guvernului britanic și am aplicat pentru echivalarea studiilor și obținerea QTS-ului, statutul de profesor în Anglia. Nu știam dacă îmi trebuie la ceva, dar era ceva de făcut.
A doua zi a început să sune telefonul. M-am uitat la el cu spaimă atavică, suna și voia să răspund, dar eu nu voiam. Chiar nu voiam, dar ce puteam să fac?! Am întins o mână tremurătoare, soțul meu s-a repezit să facă ce îl rugasem, “Fugi și închide geamul când sună, să fie liniște, și apoi nu mai mișca. Freeze!”. Poate, poate înțeleg ce vorbesc oamenii ăștia la telefon, că de răspuns, răspund, dacă înțeleg întrebarea. Dacă disting niscaiva engleză inteligibilă printre sunetele aspirate, hâhâite și silabele contopite, doamne ajută! Am pus telefonul la ureche, cu inima bătându-mi sarabanda și gata să-mi țâșnească afară din piept și s-o ia la sănătoasa. Un director de grădiniță, foarte politicos și amabil. Am vorbit noi de una, de alta, tot felul de întrebări, din care cea mai importantă, care a schimbat cursul discuției, a fost dacă am experiență cu pruncii de grădiniță. Nici o picătură, dacă nu se pune perioada în care am exersat cu fiul meu. Deși a fost cam de multișor. Atunci, tot ce putea să îmi ofere, a zis el la fel de amabil, era o perioadă de ucenicie de un an.
Eu fericită, deja calculam cât de tare o să mă laud în cele patru zări că am găsit o slujbă în Londra în 24 de ore, când îmi trece prin minte să întreb cât se plătește pentru măreața ucenicie. 750 de lire pe lună, zice omu’ spășit. „Dar dacă eu învăț totul într-o lună?” întreb eu, fiind convinsă că sunt în stare să înțeleg resorturile interne ale funcționării unei grădinițe în doar patru săptămâni, hai, treacă de la mine, să nu zic două. Eu, geniul din Carpați. „Nu există așa ceva”, spune el. „Asta e perioada de ucenicie. Un an.” Mulțumesc, mă mai gândesc. Închid, îmi șterg sudoarea de pe frunte, beau o cană de apă să îmi revin din coșmarul interviului telefonic și sunt tentată să accept. Dacă stai să te gândești, nu am pregătirea cerută, am altă pregătire. Măcar așa învăț meseria fir cu fir, de la bază la cer. Dar totuși, să muncești să-ți sară capacele doar pe bani de mâncare, nici chiar așa. La revedere! M-am scuturat ca de un vis urât. Nu voi face nici o ucenicie. Nu mai am timp de așa ceva. Sunt gata specializată. Trebuie să cred asta și să merg cu tupeu înainte.
Telefonul a sunat din nou, de data asta era un recrutor, așa am descoperit eu că există firme de recrutori, care intermediază între tine și slujbele căutate. Fiecare recrutor îți face profilul, îți cere actele, referințe, apoi te aruncă în interviuri, te sfătuiește și îți dă feedback. Pe la al patrulea recrutor, mi-am dat seama că îmi ajung atâția pentru că altfel nu voi mai ține minte care e care și cu cine vorbesc. La urma urmelor, câți recrutori poate să aibă un om?! Plus că fiecare avea particularitățile lui. Emily era foarte conștiincioasă și îmi scria o grămadă de mailuri, mi-a stabilit repede un interviu, care a decurs foarte bine, până când am descoperit că urma să fac peste o oră până la locul de muncă, cu două autobuze. Ashling mă tot suna plină de entuziasm stabilind disponibilitatea mea pentru o locație sau alta. Dar apoi dispărea și nu mai dădea nici un semn de viață. Jake voia tot felul de acte și nu mai termina, mă scotea din minți cum mereu mai găsea ceva de cerut pentru a-mi completa profilul. Dar Sophie, oh, Sophie era foarte descurcăreață, ea m-a aruncat direct în muncă.
În fiecare zi mai aplicam în câteva locuri, mai răspundeam la câteva telefoane. Evident, dacă pui într-una mâna pe oala fierbinte, plângând de durere, în cele din urmă nu mai simți arsura. Așa și eu cu telefoanele. Spaima irațională de la început, pentru care era clar că îmi trebuia un terapeut serios, care să mă descoase vreun an sau doi pentru a descoperi de unde mi se trage fobia și abia apoi să mă salveze dacă putea, spaima aceea sufocantă s-a diminuat de la sine, a intrat în regresie, ca o boală tratabilă, care dă înapoi în fața asaltului unei simple aspirine. Mă rog, mai multe aspirine. Grămezi de aspirine.
Apoi a venit ziua în care Sophie a sunat la 7 jumate dimineața și m-a întrebat dacă vreau să merg la școală, un liceu catolic din apropierea zonei mele. Profesor suplinitor. Înghițind în sec am zis da. De nebună ce eram. Ca în transă, mi-am luat DBS-ul, aici nimeni nu intră într-o școală dacă nu are Enhanced DBS, adică cel mai tare cazier alb ever și am luat-o spre munca cea de toate zilele. Un liceu uriaș, unde se intra numai pe bază de verificare strictă și unde am avut 5 ore, la copii între 12 și 17 ani. Am călcat în necunoscut, simțindu-mă ca un explorator al lumii și dârdâind alb de groază. Cu amabilitate, am fost instruită și mi s-au arătat sălile de clasă, pe tot felul de culoare, etaje și în aripi diferite ale clădirii principale. Cu dinții ciocănindu-se într-un huruit zornăitor, cel puțin așa îi simțeam, întrebându-mă cu o mică parte a minții mele intrate în modul de avarie dacă nu cumva banii câștigați vor intra apoi în buzunarul vreunui dentist londonez, dar mereu cu un zâmbet dulce întipărit pe figură (poate nu era dulce, dar eu încercam din răsputeri, zău așa) am întrebat ce am de făcut la fiecare clasă și mi s-a răspuns că voi găsi pe catedră indicațiile profesorului titular.
Apoi am fost lăsată singură în cancelarie. Unde mai era doar o tânără drăguță, din Spania, în aceeași situație ca și mine, dar nu la prima experiență, care mi-a spus că de fapt, tot ce se cere de la mine e să fiu cu copiii, să îi țin într-o relativă liniște și neapărat în siguranță. Apoi am pornit spre prima oră, singura sală pe care o reținusem. Pentru restul a trebuit să cer mereu ajutor și să fiu călăuzită ba de unul, ba de altul. Liceul era mare, frumos, ultramodern. Dar parcă și robotizat, impersonal, fără culoare, un labirint în care puteai să rătăcești zile întregi fără să mai găsești drumul spre casă. În toate pauzele nu am văzut mai mult de trei profesori în cancelarie și aceia în grabă, căutând ceva pe calculatoare, fugind apoi la datorie, nu cumva să greșească ceva, nu cumva să se întâmple ceva. Nici vorbă de o pălăvrăgeală tihnită între colegi și prieteni în timpul celor zece minute de pauză, cum eram obișnuită, moment de reîncărcare a bateriilor și de împărtășire, aici uneori nici nu exista pauză. Un sistem ciudat, stratificat pe baza unor criterii necunoscute mie, unele orele erau lipite, intrai pe o ușă imediat ce ieșeai pe alta, alteori cu 12, 5 sau 30 minute pauză. Cursurile durau uneori 60 minute, alteori 70.
Am intrat în prima clasă. La intrare, cel care mă condusese mi-a zis să am grijă la Josh și Mark. Copii frumoși de vreo 13 ani. Uniforme și curățenie. Ușa clasei rămâne deschisă, peste tot sunt camere de luat vederi. La începutul fiecărei ore se face o prezență foarte riguroasă care este trimisă imediat la student office, unde este înregistrată. Am găsit pe catedră fișe de lucru, trebuia să citim un text despre OZN-uri și să răspundem la întrebări. Gata, eram în elementul meu, mi-am zis fericită. Aceștia erau copii și știam ce să fac. Cu zâmbetul pe față, atentă la cei doi potențial declanșatori de necazuri, pe care îi identificasem în timp ce făceam prezența, deși erau ușor de recunoscut după gălăgia pe care o făceau, am dat startul.
Sfinte Sisoe, în zece minute m-am lămurit definitiv. Nu voiam să fac asta. Nu, categoric! 30 de ani de experiență și nu am putut face liniște în clasă. Nu am putut să îi fac să citească textul. Nu mă ascultau deloc. Nu am putut să îi provoc la o dezbatere. Am fost ca Speedy Gonzales, sărind dintr-o încercare în alta cu viteza vântului turbat, repliindu-mă după fiecare eșec, aplicând altă și altă metodă. În zadar. Totul a fost în zadar. Nu puteam să scot de la ei argumente pro și contra, nu puteam să îi mobilizez în atingerea unui scop comun. La un moment dat scosesem un elev în față și, pentru că începuse să vorbească aiureli, cu mare blândețe i-am spus să meargă la loc și l-am atins ușor pe umăr, indicându-i direcția. Imediat s-a scuturat și a spus că nu am voie să fac asta, nu am voie să îl ating. Am zâmbit din nou și am avut grijă să nu mai repet gestul. Să nu ridic vocea, să nu mă apropii prea mult de ei, camerele de luat vederi erau cu ochii pe mine. Eram sub asediu. Categoric. Săracii profesori. Un copil m-a întrebat dacă sunt evreică, altul că de ce stau în picioare, să iau loc, e obositor pentru mine. Politicos, dar subversiv. Simțeam că se ascunde ceva acolo, dar nu îmi dădeam seama ce. Cu Josh, care a găurit o sticlă de apă minerală de doi litri și a făcut țâșnitoare din ea, m-am descurcat. M-am dus calm și i-am luat sticla din mână, lăsând șiroaie de apă după mine în timp ce o duceam spre coșul de gunoi. Apoi a trebuit să ștergem apa de peste tot în timp ce restul copiilor, cam uzi, ce-i drept, spuneau întruna să îl trimit în detenție.
Nu știam de unde ar putea să apară pericolul. Dar îl simțem palpitând în aer. La cei mari a fost și mai și. Adolescenți turbulenți, contra mereu la orice, trimiși la detenție imediat după ore și nu de mine. Pe unii de-a zecea a trebuit să îi supraveghez în timp ce dădeau un examen. Nu aveau voie la toaletă. Mă întrebau din două în două minute dacă pot să meargă la baie. Că le e sete și trebuie să meargă, dar trebuie! Că nu e drept să fie ținuți însetați de moarte. Dacă mă duceam spre spatele clasei, ei erau pe ușă afară. După apă, vezi doamne! Apa, laitmotivul zilei.
Am supraviețuit zilei doar numărând orele. Mai am patru. Mai am trei. Mai am una. Nu m-am așezat nici o secundă. Am continuat să încerc, deși degeaba. Ajunsesem să nu pot stăpâni o clasă. Vai de capul meu! Mi s-a părut o experiență revelatoare. Am ieșit, am respirat adânc aerul înprospătat de ploaie și am simțit ce înseamnă fericirea. Cât de limpede, ce dulce era gustul ei. Nu, nu voiam să fac parte din acest sistem ultrasecurizat, impersonal în care eu m-aș fi simțit amenințată clipă de clipă de orice posibilă greșeală aș fi putut să fac. În care atingerea unui copil pe umăr reprezintă o eroare majoră. Era evident. Copiii erau tot copii, dar vremurile erau altele.
Normal că nu puteam să mă fac ascultată. Cine eram eu?! Un profesor suplinitor care astăzi e, mâine nu mai e. O astfel de relație se clădește în ani de zile. Nu aveam timp de așa ceva, nu doream așa ceva, voiam să îmi placă ce făceam, să simt că am un rost.
M-am întors și am dat mesaj recrutorilor. Nu mai căutați școli.
Și așa am trecut la ultima variantă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.