Foto: Getty Images
Brusc, lucrurile s-au precipitat. Ashling, recrutoarea mea numărul 2, cea care mă suna plină de entuziasm să mă întrebe ce se mai aude cu QTS-ul meu și dacă poate să-mi planifice un interviu cu cutare grădiniță grozavă și apoi dispărea în ceață cu tot cu interviu (eu mă minunam ce stil are, atac frontal plin de drăgălășenii, apoi servus și la revedere), cum spuneam, această interesantă Ashling m-a sunat că în sfârșit mi-a găsit grădinița vieții mele. Ba chiar avea și a doua grădiniță a vieții mele, la ambele dorea să-mi aranjeze interviuri. Fiind convinsă că iar o să se aleagă praful de programările ei, mereu lanțul se rupea pe undeva, ba uita să le confirme angajatorilor, ba uita să-mi trimită link-ul cu Zoom întâlnirea, i-am zis, încercând să-mi regăsesc entuziasmul, „Da, sunt liberă miercuri, pune-le pe amândouă una după alta”, am spus, cu gândul să îmi ratez o singură zi în așteptare aiuristică.
Zis și făcut. În prima fază, Ashling s-a autodepășit. Mi-a programat interviurile, cu ora exactă, mi-a trimis site-urile grădinițelor cu sfatul să le studiez de-a fir a păr, plus mi-a dat o grămadă de indicații, gen “Reține neapărat care sunt cele 7 arii de învățare pentru Early Years!”. Zis și făcut. Am tocit tot felul de chestii, am studiat site-urile chițibușând toate detaliile, m-am pregătit psihic, adică am încercat să îmi țin în frâu incredulitatea nebună care mă stăpânea. “Nu poate fi real, spunea o mică parte rebelă a creierului meu, nu poate fi adevărat ca tu să ai un interviu cu o directoare de grădiniță, interviu care pe lângă că e un INTERVIU, mai e și online! În viața ta nu ai avut un interviu față în față. Ce ai tu habar despre grădinițe?! Despre copilași așa mici?! Nu știi nimic, ești complet nebună, ești dusă cu sorcova, ai luat-o rău pe arătură! Ești într-o zonă a imaginarului din care nu ai cum să ieși întreagă. Fugi! Fugi cât încă mai poți!” Spaima se furișa lipicios de-a lungul tuturor gândurilor mele, iar adrenalina mi se zbuciuma isterică prin celule. Mintea mea cea rațională sau mai degrabă zona pozitivă a minții mele, marele meu dar, pe care nu știu cum de l-am meritat, lupta cu toate armele ei fermecate, cu spada înmuiată în azur, ciopârțind nemilos orice umbră neagră amenința să mă cufunde cu forța în apa realității și să mă înece. “Las’că o să te descurci! Ce poate fi așa de greu?! Copiii tot copii, indiferent de vârstă. Ești deșteaptă, te pricepi la prunci, o să faci față! Mare lucru un interviu pe Zoom, e ca o oră de curs, din care ai avut atâtea. Curaj! Nu o să te lași doborâtă de o nimica toată!”. Da, cam așa a decurs pregătirea mea psihologică. Alunecări între realitatea cruntă și imaginarul eroic.
Vine dimineața cu pricina. La 9:30 interviu cu prima grădiniță. Aștept încă invitația pentru ședința zoom de la Ashling. Învățată deja cu metoda ei de lucru, la 9:30 pun mâna pe telefon și, ca un kamikaze adevărat, cu picioarele tremurând ca gelatina, sun direct la grădinița vieții mele. Îmi răspunde chiar directoarea. Nu credea că mai avem vreo întâlnire, pentru că Ashling nu a confirmat că eu sunt disponibilă. Dar dacă eu pot, ne întâlnim la 10. Nu pot, zic eu cu îndrăzneală. Am un alt interviu. La al doilea primisem deja invitația, era bătut în cuie. Dar pot la 11. Zis și făcut. Primesc imediat un mesaj de confirmare. “I will face time call you.” Ce papură vodă să înțeleg din asta?! Pricep cuvintele, dar nu și mesajul. Așa sunt eu bună la multe lucruri, inclusiv la tehnologia secolului. Dau pe dinafară! Tastez repede pe Google și aflu că „face time” înseamnă că întâlnirea va fi prin intermediul unei aplicații de pe telefon. Nu pe laptop. Stau și meditez îndelung ce înseamnă asta. Îmi fac cruce în cerul gurii și sper că e vorba despre WhatsApp, nu de alta, dar nu cred că am altă aplicație.
Între timp îmi începe al doilea interviu, care acum e primul. De atâta agitație, inima îmi bate tontoroiul și aerul intră și iese cam gâfâit printre buzele încleștate. Răsuflu adânc, de-mi simt respirația ajungând până în călcâie și mă loghez. Un eu mic de-al meu sare pe margine, într-un colț al încăperii și supraveghează ce se întâmplă. E perfect mulțumit. Ca la orice examen al tinereții, odată începută „alergarea”, uit de orice emoție și intru în modul de luptă. Spiritul de războinic care viețuiește și el pe undeva prin cotloanele minții mele, iese în față și preia conducerea. Parez toate întrebările cu tupeu (singura calitate care mă salvează de neștiință), merg înainte bazându-mă pe chestii de bun simț și pe intuiție, pe cunoașterea firii umane. E aplicabilă de la mic la mare, gândesc eu cu speranță nebună.
“Ce faci dacă un copil îl mușcă pe celălalt?!” Sfinte Sisoe! Ce e cu întrebarea asta?! O să am de-a face cu pruncuți mici, drăguți și care mușcă?! Inventez un răspuns amplu și dau din gură ca o morișcă stricată, sperând că printre atâtea vorbe voi nimeri și răspunsul corect. Cea care mă ascultă pare mulțumită, dar parcă poți să știi! Englezii ăștia sunt atât de prietenoși, de plăcuți, încât probabil te pică examenul cu două zâmbete, nu cu unul. Mă întreabă dacă știu cele 7 arii de învățare din Early Years, of course, răspund eu, în sfârșit în cunoștință de cauză, nu degeaba am avut-o pe Ashling, care m-a dăscălit, într-una din fazele ei marcate de prezență. Le recit cu prestanță, exact cum mi le-am șoptit singură în miez de noapte, pe punctul de a adormi cu o seară înainte.
Oricum, creierul meu se minunează de unul singur ce e cu atâta exercițiu pe capul lui și dacă am vreun scop ascuns, ca de pildă cel de a trăi peste 100 de ani, ca japonezii. Iar dacă da, îmi sugerează să mă apuc și de o nouă limbă străină, poate de italiană, că tot imi plac mie pastele. Nu care cumva să stau degeaba vreo secundă. E clar că își bate joc de mine.
Interviul merge bine, ba chiar strălucit aș putea să afirm la prima vedere. Ce mai calea, valea, zâmbim amândouă încântate una de alta, mie îmi place de ea pentru că îmi pune așa întrebări bune, la care știu să răspund, pentru că fața ei luminoasă mă impulsionează să-mi iau mare avânt, să vorbesc și să tot vorbesc, ei îi place evident de mine pentru că e britanică și atât, oh, atât de politicoasă.
Încep deja să mă uit pe furiș spre ceas, au trecut 40 de minute și acuș îmi începe al doilea interviu, cine m-o fi pus să-l pun așa de aproape. Dar se termină totul la timp, cu revărsări de încântare, sunt sigură că iau job-ul ăsta, dar totuși nu te poți baza pe frumusețea acestei relații proaspăt construite, e doar o convenție socială, tre’ să fii conștient de asta, dacă vrei să supraviețuiești aici.
Repede, al doilea interviu. Îmi montez telefonul pe un suport și aștept plină de speranță că am intuit aplicația, că asta spunea mesajul. Intră, femeie, pe WhatsApp!
Imediat apare doamna cea drăguță. Discuția începe lejer și rămâne așa, deși are câteva puncte de tensiune, când întrebările sunt atât de neașteptate, încât trebuie să mă străduiesc din răsputeri să înțeleg situația și să-i găsesc o rezolvare.
De-a dreptul înțeleaptă, doamna cea drăguță nu mă pune să recit chestii tocite, știe că habar nu am de știința de carte corespunzătoare situației, în viața mea nu m-am întâlnit cu prea mulți copilași mititei, cu excepția fiului meu, cu mult timp în urmă. Chiar cu foarte mult timp în urmă. Îmi este clar ce face, îmi testează abilitățile, intuiția, capacitatea de a rezolva o situație dramatică. Știe că am mai avut un interviu înainte și e pregătită să vadă rapid dacă mă vrea sau nu. E pregătită să câștige, așa cum sunt și eu.
La început nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Aici, în Londra e o mare ofertă de lucru în școli și în grădinițe. Zeci de posturi libere, nu unul, nu patru, zeci! Cred că așa se explică de ce doamna cea drăguță a decis relativ repede și a conchis că eu sunt alegerea corectă. Eu, la 53, fără pregătire în domeniul educației preșcolare, cu genunchii scârțâitori (recunosc, asta nu i-am spus-o!), eu, având doar această mare iubire pentru copii, acest entuziasm naiv de a accepta o provocare atât de interesantă, de trăznită. O mică parte a minții mele își mângâie bărbia meditativ și întreabă cu blândețe stoică:”De ce faci o asemenea aiureală?! Ai cam luat-o complet razna și ai sărit de pe șine, dacă îmi dai voie să-ți zic niște adevăruri. Nu ești normală, femeie! Alergi de aiurea spre nu se știe unde, “interesant” nu e echivalent cu “posibil”, oprește-te până mai ai timp!” O mică parte, pe care, ca de obicei, nu o bag în seamă. Dacă mă luam după ea, nu mai făceam niciodată vreun pas în vreo direcție. Stăteam și acum în culcușul meu cald și confortabil. Unde nu era rău deloc. Dau la o parte gândurile sâcâitoare și revin cu un zâmbet în fața ecranului, unde tocmai sunt întrebată dacă doresc să vin la următorul interviu care va avea loc la grădiniță. Proba de foc. Printre copilași. Mă vor primi cu brațele deschise sau nu?! Aprob entuziastă, nevenindu-mi să cred.
Am țopăit prin casă. Am râs de bucurie. În prima fază. În faza numărul doi m-am chircit de groază. Acum era acum! Cu adulții, treacă, meargă. Dar acum, copilași la orizont! Vai! De doi ani jumate! Vai de mine și de mine! O spaimă în zig-zag a început să-mi sape de la rădăcină mărețele castele din cărți de joc.
Apoi am răsuflat adânc de trei ori. Din nou. În ritmul ăsta, cred că pot să sar la cursuri avansate de yoga. Nu acolo e cu respirația si meditația?! Iar dacă o să lucrez cu cei mici, sigur voi face și mișcările necesare.
E clar că voi fi aruncată în mijlocul leilor, pardon, în mijlocul copilașilor, dar ce papură vodă o să fac eu acolo?! Doi ani jumate?! Ce o fi însemnând asta?! Cât or fi de înalți? Cât firul de iarbă?! Cât floarea soarelui?! Până la genunchi?
Ups! Sfaturi noi de la Ashling. Când vorbești cu pruncii, să fii la nivelul lor. Mă ridic repede de la laptop și fac niște genoflexiuni. Scârța, scârța îmi protestează genunchii cu putere. Da, nu e cazul să mă ghemuiesc, că nu mă mai ridic. Nu cred că aș face impresie prea bună doamnei dacă ar trebui să fiu ridicată de colege și repusă la verticală. Tre’ să fiu înțeleaptă. Dar care să fie soluția?! Îmi trebuie un scăunel. Scăunelul salvator! Sunt convinsă că sunt niscaiva pe acolo. Problema asta fiind rezolvată, deschid repede Youtube-ul și caut cântecele pentru copii mici, mici, ca niște pitici. Deși nu știu ce vreau să fac cu asta. Personal, cânt ca măgarul lui Buridan și dansez ca o sperietoare de ciori. Două din marile mele talente. Lipsă. Nu am avut niciodată abilități de acest gen. Dar acum defilez prin lumina crepusculară a living-ului răcnind cât mă țin bojocii și dând din aripi ca o cioară beteagă. Ai mei mă privesc cu gura căscată. E clar ce le trece prin cap, le văd gândurile ca și cum ar fi scrise:”Oare a dat în mintea copiilor?!”. Dar ce știu ei, aș vrea să-i văd pe ei cum fac față în mijlocul pițirleilor.
Mă cutremur și sper să pun geană peste geană la noapte, în timp ce fredonez “if you’re happy and you know it, clap your hands...”
Dimineața următoare curge cu viteză alarmantă spre punctul culminant, în care eu pășesc ca speriată de bombe pe poarta grădiniței și dau de cei mai dulci mititiei ever. În rochițe și codițe, în papucei gingășei și drăguței foc. Sunt la joacă afară, în grădină. Nu trebuie să fac nimic, mi s-a zis, doar să fiu cu ei, printre ei. Așa că asta fac. Uit de genunchi în timp ce ne jucăm împreună la bazinul cu apă și facem supă din frunze și pești grăsunei, în timp ce le fac “cucu, bau!” la ieșirea din tunelul colorat prin care aleargă cu pașii lor mici. Chiar am momente în care uit de doamna cea drăguță care stă într-un colț și scrie. Nu știu ce scrie, dar despre mine scrie, evident. Cumva, timpul trece în galop de mustang sălbatic, liber și frumos, printre leagăne și tobogane, jucărele și cârlionți de copii frumoși. Gata, s-a terminat. Sunt invitată pentru o mică discuție în biroul doamnei, care îmi spune cu fața strălucind că se bucură că am foarte mult bun simț în legătură cu pruncii și un simț interior a ceea ce trebuie să fac. Mă relaxez fericită sub ploaia călduță a cuvintelor bune, mai răspund la niște întrebări și ies pe poartă, pe strada frumoasă cu clădiri albe, victoriene și copaci maiestuoși, înalți până la cer. Merg ca în transă. Plutesc, mai exact.
Doamna cea drăguță m-a angajat.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
E grozav că ați avut voință să depășiți și dificultățile administrative și piedicile pe care nu le pune mintea noastră!
Succes!
Vă așteptăm și cu alte texte.