Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

„- Facem un mic ocol, că trebuie să fac o livrare. În Cehia…” 42 de ore în mica Românie din microbuzul „de Anglia”

Microbuzul de UK

Foto: Daniel Mihăilescu/ AFP/ Profimedia

Din Carpați la Tamisa în 42 de ore: povestea călătoriei mele din vara trecută în Anglia, unde am plecat definitiv după fiul meu.

„In times of rush, all we can do is breathe.” (citat din metroul londonez)

Dis-de-dimineață ne-am prezentat în parcare, gata de marele drum. Veritabil drum inițiatic. În urma încercărilor de apă și de foc urma să ne transformăm din ardeleni get-beget în englezoi flegmatici, neputându-se nega asemănarea organică dintre cele două specii. Eram pregătită, îmi spuneam absolut convinsă. Creierul meu superperformant și antrenat prevăzuse toate variantele și eram gata să le înfrunt. Fără să bănuiesc că viața reală o să bată filmul din capul meu. De obicei mi se întâmplă asta, dar eu continui să programez. Nu mă pot abține. Ceea ce spune ceva despre judecata mea de aur.

Microbuzul a tras domol în fața noastră, clar, nu putea altfel decât domol, avea o ditamai remorca cu un BMW plantat pe ea. Am răsuflat ușurată, nici să fi vrut șoferii nu puteau goni cu viteză mortală cu ditamai ghiuleaua după ei. Ce dacă aveam de făcut vreo 2300 de kilometri! O nimica toată, mai bine piano, piano decât Speedy Gonzales. Am tras de ușa rulantă și ce să vezi, ce surpriză plăcută! Nu-mi venea să-mi cred ochilor! Bebeluș la bord! Urma să călătorim prin toată Europa cu un mic bebeluș scump și drăgălaș, de numai șapte luni, mânca-l-ar mama! Îmi plac așa de mult bebelușii, mi se par neprețuiți, mai ales la drum lung. Ce șansă nesperată să îmi cultiv răbdarea și toleranța! Aproape că îmi venea să îi mulțumesc sorții. Am înghițit în sec, am salutat frumos și cald mămica cea tinerică (măcar nu eram în locul ei!) și m-am așezat chiar în fața lor. Alte locuri nu mai existau. Pot să fac față, m-am sugestionat curajoasă. Chiar dacă urlă toată noaptea. Sper să nu zăpăcească șoferii. Dar unde sunt șoferii?! mi-am zis tulburată. Acest tinerel slăbuț, să tot aibă vreo 27 de anișori bătuți pe muchie?! El e șoferul?! Suav, crescendo spre notele înalte, am întrebat unde era al doilea șofer. Trebuie menționat că în prealabil cumnatul meu mă instruise temeinic, să fiu atentă să se respecte tahograful, 4 ore conduce un șofer, 4 ore celălalt, juma’ de ora pauză etc, etc. așa că răsuflasem ușurată, știam: ori de câte ori șoferul numărul 1 va începe să confunde frâna cu accelerația, șoferul numărul 2 îi va lua locul, odihnit, fresh și capabil. Eroare de judecată. Ce tahograf?! Ce doi șoferi?! Poate în țările nordice, alea de la Germania încolo. Asta era România și urma să călătorim fără oprire spre măreața Anglie cu un singur șofer. Tinerelul. Ionuț. Superman în persoană.

Mi-am reprimat cu greu bocetul popular gata să țâșnească și trebuie să mărturisesc că am început să-mi fac cruci în cerul gurii, dându-mi seama că s-ar putea ca drumul să se sfârșească mai curând decât bănuiam. Neputând să las o nedreptate să mă lovească așa, fără să lupt până-n pânzele albe, am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe patron. Revoltată. Cu greu mi-am reținut scâncetul când l-am întrebat unde-s cei doi șoferi promiși?! C-așa zisese ca să ne prindă-n laț. C-o să fie doi. Nu-i problemă, m-a liniștit el, în stil tradițional, șoferul e băiat descurcăreț, o să ajungă cu bine la destinație. Acum două zile s-a întors din Anglia, știe drumul pe de rost. Am închis telefonul și am rămas holbată, procesând noile informații. Vasăzică șoferul nostru tocmai se întorsese după 4600 km (atâta dădea adunarea) și se odihnise exact două zile. Când cumnatu’ ne-a atras atenția că o roată e cam dezumflată și s-ar putea să explodeze, iar Ionuț a zis că nu neapărat, am simțit cum mi se strâmbă zâmbetul pe figură, o ia huia, în zig-zag și abia mai respir sub masca de Halloween. Nu cred că e cazul să mai menționez că roata nu a fost umflată, dar nu a explodat. Karma.

La drum! Am tras aer în piept și mi-am recompus figura risipită. Era drumul vieții noastre, nu era să las câteva nimicuri să-l strice. Zi minunată, cu soare, verdeața crud-umedă a munților pe tot locul, ah, ce frumos. Peisaj idilic românesc, cu maci și grâne galben țepoase. Prin grădini cireșii îndoindu-se de rod până la pământ. Bebelucă vesel și odihnit în brațele mămucii lui.

Cu fiecare kilometru eram mai aproape și mai aproape de finalul călătoriei. După nici o oră am realizat cu stupoare că microbuzul nostru era echivalentul unui tren personal. Oprea în tot locul. A luat la rând toate satele cu remorca de două tone după el să livreze pachete, nu mergeam 30 minute, oprire. Hopa, asta e, mi-am zis din nou, cât poate să o țină așa?! De parcă mi-ar fi citit gândurile, Ionuțu’ nostru s-a apucat să ne anunțe traseul. Urma să ne abatem un pic prin Cehia, că avea o livrare și acolo. Cum habar n-aveam unde e Cehia, informația nu mi-a produs cine știe ce șoc. Plus că începusem să simt că unde-a mers una, mai merge încă una. Dacă am rezistat la imaginea suavă a bebelușului fără să dau colțul, puteam și la schimbarea drumului pe hartă. La 2300 de kilometri, ce importanță mai aveau câteva sute în plus?! Cu avioanele țintuite la sol ca fluturii în insectare, nu poți decât să iei la pas țară după țară.

Ce bine că nu ploua, soare în sfârșit! Încântată, nu mi-am dat seama decât târziu că ceva era în neregulă. Aerul se încingea din ce în ce mai tare, iar Ionuț începuse să înjure neaoș și pitoresc, băgând și scoțând, bebelușul nu pricepea oricum, iar noi nu aveam importanță, doar eram adulți obișnuiți cu toate cele. Și ce înjura el cu foc?! Faptul absolut minor și insignifiant că aerul condiționat era bun, dar lipsea cu desăvârșire, curat-murdar, dar lasă că o să deschidă geamurile. Zâmbetul meu strâmb s-a fărâmițat instant și am simțit că mă sufoc, nu mai am aer, mă strânge de gât. Mă mai apucă faze din astea, care, combinate cu „emoțiile” mele (cuvântul de cod pentru bufeuri) mă fac să gâfâi cu limba scoasă ca un cățel atins de streche. De necaz, Ionuț s-a decis să fumeze o țigară, cumva trebuia să se calmeze omu’. Din fericire, a deschis fereastra și numai jumate din fumul ozonat cu nicotină a ajuns la mine. Aveam și eu un pic de noroc. Plus că pozitivă cum eram, mi-am zis bogdaproste că fumează, măcar așa nu adoarme în timp ce conduce!

Crengile pădurii fâlfâiau verzi ca niște mâini îndurerate de-adio și brusc mi-am dat seama că trec pe lângă țara mea, că ies din ea și plec în pribegie într-aiurea, așa cum milioane de alți români au făcut-o. Am știut că o părăsesc așa cum ea m-a părăsit cu mulți ani înainte. Atunci, demult, m-am atârnat de gâtul ei implorând-o să nu mă lase la greu, dar a întors capul nepăsătoare. Sunt euforică. În sfârșit am îndrăznit să plec. Să-mi spulber punțile și să sar în gol.

Îmi vine iar în cap Brâncuși, cum a mers el pe jos până la Paris, „nemaiputând să rabde”, dorind să ajungă într-o țară care să îi sprijine creșterea spre infinit. Îmi amintesc cum minunata noastră Românie a avut o durere teribilă în cot vizavi de operele lui care, din punctul ei de vedere puteau pribegi mai departe prin lume. Rătăcite. Cum puteau să se ducă pe apa sâmbetei și minunățiile plantate chiar aici, între deal și vale. Pe meleaguri dulci carpatine unde primari incompetenți spală și distrug Poarta Sărutului sau adolescenți săraci cu duhul își mâzgălesc inițialele pe Coloana Infinitului. Oameni cu respect și drag față de cultură.

Părăsiți, toți suntem părăsiți. Lăsați de izbeliște. Fiecare pe cont propriu.

Mai arunc o privire peste umăr către ea, țara mea, e frumoasă, dar frumoase sunt toate. Uite și niște oițe. Picături de alb pe pătura verde a dealurilor. Sunt frumoase când le privesc de la distanță, când nu mă mai simt rătăcită în mijlocul lor.

La graniță, procedura e simplă și cunoscută din moși strămoși. Deși călătorim legal, complet nevinovați de vreo încercare mârșavă, șoferul nostru întinde pașapoartele cu câte o hârtie de 10 euro înăuntru. Urmăresc mișcarea îndelung exersată prin care vameșul își extrage mita și o face dispărută, în timp ce ne verifică actele. Vorba vine, că verificarea se termină extrem de repede. Procedura se repetă și la granița românească și la cea maghiara. Niciunde altundeva. Nu la francezi, nu la englezi. Doamne feri! La englezi chiar pierdem feribotul, atâtea verificări ne fac, scotocesc prin bagaje cu lasere, scanere, cu știu ei ce. Stăm liniștiți deoparte, știu că nu au ce găsi, doar niște tigăi și plapume. Plus cărțile mele prețioase.

Dor?! Nu, nu o să-mi fie dor de obiceiul mitei, pe care îl urăsc cu patimă. Ce ușurare să nu mai trebuiască să strecor vreodată bani în buzunarul nimănui! Să mă ploconesc. Să mă dizolv în umilință. Ce binecuvântare ca toți să-și facă treaba pentru care sunt plătiți.

A șasea persoană din microbuzul plin de surprize era tot un tinerel, tot 27, cifra magică, la fel ca Ionuț și mama bebelușului. Noi nu ne încadram, bătând spre dublul sumei, dar speram să nu fie un incovenient major în supraviețuirea în condiții extreme. Călătorul nr. 6 mi s-a părut cam pămpălău. Plus bădăran, o combinație nefericită care s-a transpus în tot felul de chestii enervante. Activat de reflexele pavloviene, Pămpălăul a decis să nu mai fumeze deloc afară, în pauzele scurte și dese pe care le făceam, ci deodată cu șoferul. Aprindea Ionuț o țigară și de-abia respiram, aprindea și el una. Fum dublu peste tărtăcuța mea. După câteva ore, s-a decis să se și descalțe, că de, probabil nu mai avea circulația prea bună după câte țigări băga! 

Pe la a treia țigară, am tras adânc fumul în piept, am avut o tentativă de atac de panică și, realizând că n-am nicio pungă de hârtie la îndemână în care să suflu disperată, mi-am zis hotărât, vorbind cu una din personalitățile mele multiple: „E alegerea ta! Te enervezi să crape inima-n tine sau accepți. E pur și simplu alegerea ta”. Am ales să stau pașnic și înțelept, doar nu era să fi citit degeaba atâtea cărți de self development. Uimitor a fost că a funcționat. Căldura, fumul de țigară, lentoarea cu care ne târam înainte pe drumurile șerpuite ale lumii, pauzele pe care le făceam ca să mănânce bebelucu’, toate și-au pierdut iuțeala, starea latentă de agresivitate. Și culmea, ăla micu’ era cel mai cuminte bebeluș din toate timpurile. A răbdat, sărăcuțul, două zile și aproape două nopți în canicula care îți lipea hainele de tine, zdruncinat și hurducat, n-a plâns aproape deloc. Dar asta pentru că avea o mama eroină. Nu știu de unde învățase mămuca lui să fie așa o mamă, dar era minunată în iubirea ei pentru bebelușul cel gingaș și prețios. I-a cântat, s-a jucat cu el, i-a vorbit și l-a iubit, nezdruncinată în devotamentul ei, aproape non-stop, nu știu când a dormit. O dată nu s-a enervat, o dată nu i-a sărit muștarul.

În mica noastră lume călătorind pe patru roți părea să fie toată România, călătorind odată cu noi. Cu o parte însemnată a oamenilor ei. Migranții. Eram simboluri naționale.

Pămpălăul bădăran era un fost deținut, închis pentru trafic de persoane și carne vie, din care nu se alesese cu nimic, măcar dacă ar fi avut un cont frumușel pe undeva, ar fi meritat să facă închisoare, după vorbele lui. Dar așa, de-aiurea, nu i-a plăcut. A fost un prost. Acum mergea să lucreze în construcții în Germania. Îl ascultam povestindu-și viața și mă bucuram că avea numai 27 de ani, nu cred că aș fi rezistat la mai mulți.

Șoferul, un Ionuț de-al meleagurilor natale, om bun la toate, descurcăreț nevoie mare, gata să tragă la muncă ca ocnașul, gata să te păcălească cu aerul lui de tinerel arțăgos, a făcut industrialul, la mecanici și uite, a reușit ceva, lucru mare! Și-a găsit drumul în lumea asta sălbatică și schimbătoare. Adaptabil ca un cameleon. A parcurs 2300 de kilometri în 42 de ore, dormind două ore într-o parcare din Germania și alte două ore în timp ce așteptam feribotul. Conducând continuu, cu mare măiestrie și siguranță, știind totul despre drumuri și mașini, navigând cu ușurință pe dreapta, prin traficul Londrei, de zici că nu era românaș de Valea Jiului, ci ditamai șoferul de taxi londonez. Exploatat de patron (ce nenorocit își trimite omu’ să conducă în halul ăsta?! Fără aer condiționat, fără somn, fără cine știe ce salariu?!), dar spunând mândru: „Pe mine nu mă conduce nimeni, eu dorm când vreau și de câte ori vreau. Pot oricând să îmi găsesc altă slujbă.” Bineînțeles că Ionuț, șmecheraș ca tot românul descurcăreț, ne-a încărcat și nouă în bagaje niște cartușe de țigări (patru, numărul legal) pe care le-a trecut cu ușurință prin toate vămile Europei cu scopul declarat de a le vinde și a câștiga niscaiva gologani. Jos pălăria pentru șoferul nostru. Toată admirația mea. A fost blând și răbdător, o dată nu s-a enervat, a șofat întruna în timp ce noi sforăiam doborâți de caniculă, s-a descurcat de minune și ne-a dus teferi la destinație.

Mama bebelușului era însăși „Mama”, cu toată iubirea și dragul ei de familie, atât de răbdătoare și caldă cu pruncul ei, fată descurcăreață, o luptătoare, locuind acum în Londra, construindu-și o viață, cu migală și încăpățânare, alungată și ea din țara ei, de lângă mama ei, care rămăsese să plângă de dorul celor duși departe. Terminase chimia și se angajase în România, dar repede și-a dat seama că urma să fie o săracă toată viața. Alungată, dar atât de curajoasă, făcând glume la tot pasul, făcându-ne să râdem cu umorul ei frust, proaspăt. „Tată-so e oltean, spunea ea râzând, pupăcindu-și bebelașul, care umbla disperat după țâță, maică-sa îi moldoveancă. Ce putea să iasă?! Un flămând! Ionuț, oprești un pic, că mă linge pe față „Moldova”. Trebuie să îi dau să mănânce. Ia uitați-vă cum mănâncă: stilul hapsân! Și dacă îl zgâlțâi, nu vomită, că-i moldovean.” Copilașul zâmbește zen, cu burtica plină. În mica noastră scoica călătoare, el e alpha și omega.

Și uită-ne și pe noi, profesorii expirați, intelectuali rasați, gata să filosofăm despre orice, blânzi și cam aerieni, poate chiar cam trăncălăi, trăind în bubble-ul nostru de atâta timp, încât nici nu mai știm cum se trăiește, cum se acționează, cum se luptă, dar gata să schimbăm asta acum, în prag de pensionare.

Pe șosele, dintr-o țară-n alta, covidul a devenit ceva abstract, ceva inerent condiției noastre umane, ceva de care nu te mai temi. Poate să te omoare, dar tot așa pot un infarct sau un AVC.

Fiecare kilometru parcurs, de peste un an, de când am luat hotărârea, m-a dus, lin sau zdruncinat mai departe de fosta mea viață, mai aproape de mine însămi. Cu fiecare kilometru am simțit cum devin tot mai autentică, cum adevărul întregii mele ființe răsare și strălucește ca un far la un capăt de mare, eliberându-mă de ipocrizie, de grabă, de toate relele maturității, de eleganța cuvintelor alese, de toate artificiile care mă protejau de viață. Eliberându-mă de forme. Mă simt adevărată. Îndrăznesc. Trăiesc.

Bineînțeles, Anglia ne-a primit cu brațele larg deschise, la fel ca fiul nostru căruia încă îi râde fața. De fapt râsetele noastre, ale tuturor răsună prin toată casa. Nu am să mai fiu niciodată o mamă care plânge după copilul ei dus departe, sunt aici, am venit. Și am adus și rădăcinile cu mine.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Nu este oare vina calatorilor ca accepta asa transport si asa conditii?. Am calatorit si eu asa 1 singura data acum vreo 2 ani din Buc pana in Germania, aprox 1500 km, tot cu un singur sofer care nu a dormit timp de 37 de ore. Merge cu 130 150 pe autostrada si cu ventilatia pe rece ca sa se mentina treaz. De atunci evit firmele care fac transport cu microbuze 8+1 si la domiciliu. Eu macar m am invatat minte, dar altii...?
    • Like 0
  • check icon
    Cat de mult va înțeleg. Am și eu un băiat în Anglia și aș zbura pana la el fără avion dar am o mamă bolnavă la pat de mult timp și până nu pleacă ea sunt aici. Si băiatul meu e tot Ionuț și e un copil care s-a descurcat singur,e de doi ani în Doncaster dar tot mai are câteodată dor de a se întoarce în țară. Chiar dacă știe că România nu ii oferă nimic. Am sa fac și eu drumul ăsta odată Mulțumesc, scrieți foarte frumos.
    • Like 2
  • bun insa de ce acceptam mizeria? mita si badarania celor de langa noi (fumatul etc)? lipsa de reactie agraveaza lucrurile. teoria ferestrelor sparte nu e doar teorie...
    • Like 3


Îți recomandăm

Fată la școala online

„Mai țineți minte emoțiile de la examenul de șofat? Ei, cum ar fi dacă, după câteva mii de ore de șofat, ați mai da unul? N-am niciun dubiu, ar fi fără mare panică. Așa e și cu testele la matematică”, spune Gabi Bartic. (Foto: Profimedia)

Citește mai mult