Paul Gabor

M-am întrebat de multe ori dacă cei plecați pot fi de real ajutor în modernizarea României. Și îmi asum răspunsul: un nu hotărât. Există excepții, desigur, să nu ne lăsăm cuprinși de disperare. Dar vârfurile diasporei nu mai au acces către mase. Pentru simplul fapt că masele sunt ocupate cu altceva. Foto: Daniel Mihăilescu/ AFP/ Profimedia

Ieri a fost din nou. Tot 6 persoane erau la adresă. Din nou a avut aceeași conversație cu funcționarul de la ghișeu: Foto - Lev Dolgachov/ Alamy / Profimedia

Pe ecranul mic curg știri din Fâșia Gaza. Armata israeliană nu a intrat încă pe teritoriu palestinian, nu a sosit ordinul atacului terestru. Urmăresc retrospectiva cu coada ochiului. Văd morții din kibuțuri, fotografii cu ostaticii identificați, familiile ies pe canalele de televiziune implorând eliberarea prizonierilor. Foto - Mahmud Hams/ AFP/ Profimedia

Canalele de știri difuzează imagini cu ruși care coboară din avioane în Turcia. Nu mai sunt bilete către țările în care rușii pot pleca fără viză. Oamenii scot mii de euro din buzunare pentru a fugi de mobilizarea militară pe care a anunțat-o Kremlinul. sunt cozi imense la granița cu Georgia. (Foto: Captură BBC)

Eu aș propune altceva. Dacă nu se dorește desființarea acestor festivități de o inutilitate obscenă, măcar să se inverseze rolurile. Să vină mai întâi primarul, părintele, polițistul, directorul și inspectorul școlar. Să stea împreună în curte. Să aștepte în soare sau în frig, după cum vrea zeul Meteo. Și să înceapă seria de discursuri inepte abia după ce ajunge ultimul elev în curte.

Ne va doborî inconștiența cu care tratăm realitatea din jurul nostru. Faptul că suntem o specie din ce în ce mai superficială, mai leneșă în gândire, lentă în a raționa și a asimila informația, ne va pune în genunchi.

Aș fi vrut să scriu o mică poveste. Despre un sat spaniol care avea prin anul 2000 aproximativ 3500 de locuitori. Sotillo de la Adrada se numește. Se află cam la o oră și ceva de Madrid, în provincia Avila. Acolo am ajuns prima dată. Acolo am dormit prima mea noapte în Spania acum 20 de ani. Acolo am muncit la negru pentru că actele mele non-UE nu-mi permiteau să mă angajez legal.

Încerc să-mi amintesc de câte ori am fost, în ultimii 20 de ani, la întâlnirile românilor din străinătate. Ale diasporei carevasăzică. Niciodată. Mi-am amintit: niciodată. Și spun asta cu totală convingere și luciditate. Pentru că, în marea lor majoritate, aceste întâlniri sunt doar ocazii de a se mai învârti niște hore, de a se mai consuma niște mici, niște plăcinte și a se mai da pe gât câteva doze de bere.

Știu doar că acest om nu a fost un torționar, nu a avut parte de privilegii, nu a stat în vile prin Primăverii, nimeni nu a ajuns la Canal sau prin pușcăriile comuniste din cauza lui.

Aud și citesc din ce în ce mai des următorul raționament extrem de frustrant: „Mai așteptăm și alegerile astea prezidențiale și parlamentare, iar dacă nu va exista o schimbare reală vom pleca. De tot, cu copii, cu cățel și purcel. Vindem tot și plecăm.” (Foto: Liviu Florin Albei/Inquam Photos)