Patria-mumă versus statul-ciumă

Foto: Daniel Mihăilescu/ AFP/ Profimedia

Încep sub semnul ezitării, al omului care nu a ajuns la convingeri definitive. Nu știu dacă sînt cel mai potrivit pentru a vorbi despre diaspora și problemele sale, despre cum văd românii din afara României țara din care au plecat. Efectiv, nu știu. Dar am întrebări și am adunat de-a lungul vieții îndoieli și proiecții pe care îmi doresc să le expun. Mi-ar plăcea să scriu despre nevoia de limbă, de tradiție, de emoție și de nostalgie a celor plecați. Despre cultură.

Și cu această ocazie mă întreb dacă românii emigrați pot ajuta la construirea unei Românii moderne, dacă românii stabiliți în străinătate sunt uniți sau, dimpotrivă, au rămas la fel de dezbinați ca cei de acasă. Aș mai dori să descriu și relația diasporei cu statul român, plecând de la o formulă pe care am folosit-o și cu alte ocazii: patria-mumă vs. statul-ciumă. Pornesc dominat de confuzie și sunt convins că la fel, în aceeași stare, voi termina și de această dată.

Ce mai înseamnă cultura astăzi? Cum se mai poate defini ea și cum mai poate fi percepută atât timp cât suntem inundați de potopul rețelelor sociale? Cum sprijină statul român – cel care se bate permanent cu pumnii în piept – cultura și cum reușește să o trimită spre cunoaștere în rândul celor plecați? Mai există un real interes în acest sens sau e doar o spoială festivistă și anacronică de cele mai multe ori?

Am putea să deschidem o paranteză imensă, să discutăm despre politizarea culturii și să vorbim despre artistul care pătrunde în sferele înalte doar dacă vibrează ideologic cu un anumit partid, de regulă cu cel care este la putere. Ne-am obișnuit cu spectacole placide, cu hore făcute la repezeală, emoția ne cuprinde pentru câteva secunde după care ne întoarcem la lucru, la familie, ne scufundăm iarăși în problemele cotidianului.

Pojghița culturală de care avem parte aici, în străinătate, este de cele mai multe ori hrănită cu bani publici acordați pe criterii îndoielnice. Nici nu putem avea pretenții, ar spune cei mai mulți: Ați plecat, de ce v-am oferi noi, cei din România, lucruri de calitate? Pe undeva există un dram de dreptate. Și mă întorc la ceea ce gândesc de multă vreme: dacă dorim cultură reală ar trebui să bătătorim noi calea, cu mâinile noastre, prin eforturi proprii, să nu depindem de robinetul politic care se deschide doar când vrea el și hrănește deseori doar amiciții și cercuri de interese.

Tot despre cultură și despre beneficiile sale mi-aș dori să scriu, dar îmi amintesc că unii oameni cunosc litere, recunosc cuvinte, dar au mari probleme în a înțelege un text simplu, din câteva fraze. Se numește, cu toată amărăciunea, analfabetism funcțional. Cauzele sale? De ce s-a ajuns la această molimă? Care sunt motivele pentru care mulți dintre cei care țin această foaie de hârtie în mână nu au ajuns nici la acest paragraf? Poate cu altă ocazie. Îmi rezerv dreptul de a fi în continuare sub imperiul dubiilor.

Ce șanse mai au generațiile tinere, de aici și de acasă, să fie conectate la cultura reală? Ce este cultura reală? Ele, generațiile, se balansează timid între două limbi pe care nu le cunosc suficient și nu le vor domina, poate, niciodată. Plângem mioritic, dar nu facem decât să stoarcem batista pe care o așezăm cu grijă pe țambalul mediocrității generale.

Ne întâlnim uneori doar pentru a sublinia bucuria că trăim în aceeași bulă, că suntem români, ne cuprinde emoția și ne copleșește dorul, dar nu avem darul de a pune pe masă întrebări curajoase și a croi dezbateri pe teme fundamentale. În special pentru cei tineri, pentru cei care vin din urmă, nu avem tăria de a vorbi cu demnitate, fără a ne ascunde.

Pentru că, nu-i așa?, le vom lăsa tinerilor lumea noastră. O lume plină de ipocrizie, de fals, de grandomanie, de relații bazate pe interese personale. Le vom lăsa o lume atât de bolnavă încât mă tem că vom fi puși la zid încă de pe-acum. Nu e nevoie să mergem la odihna veșnică pentru a fi blamați. Cultura nu înseamnă doar statuile pe care unii și le fac în timpul vieții, ci și curajul de a interoga sistemul. Cu orice mijloace. La orice oră. Prin poezie, proză, artă plastică, prin ziare, cu microfoane sau fără. Și, cel mai important, prin schimburi de idei și articole interminabile dacă este nevoie.

M-am întrebat de multe ori dacă cei plecați pot fi de real ajutor în modernizarea României. Și îmi asum răspunsul: un nu hotărât. Există excepții, desigur, să nu ne lăsăm cuprinși de disperare. Dar vârfurile diasporei nu mai au acces către mase. Pentru simplul fapt că masele sunt ocupate cu altceva. Au devenit un public captiv, sunt bombardate cu informații de o calitate execrabilă. Manipularea este subtilă, consistentă și definitivă. La felul în care presa mainstream înțelege să-și bată joc de mentalul colectiv se adaugă și ferocitatea algoritmilor. Rezultatul este nimicitor: un public letargic, speriat, umilit emoțional.

Oamenii nu mai au timp să primească informații adevărate din partea unor vectori autentici. Pentru că aceștia, vectorii de echilibru, nu mai pot trimite mesajul lor către publicul larg. Pur și simplu mesajul nu mai ajunge deoarece este acoperit spontan de crime, violuri, incendii, conspirații, scandaluri, planuri de subjugare, oculte mondiale, reptilieni, daci și tuneluri din Bucegi. Pământul este plat pentru cei care nu judecă pe cont propriu, predomină „măruțismele”, sclipiciul și nimicul ambalat cît se poate de atrăgător.

Profesioniștii reali, cei care au greutate în cuvânt și pot oferi echidistanță și rațiune, nu mai au loc în spațiul public. Vocile lor sunt acoperite de zumzetul permanent al imposturii și de interesul flagrant al maselor atrase doar de spectacol. Pâinea e din ce în ce mai proastă. Circul a devenit fascinant și pare gratuit.

Mergând pe aceeași linie, a întrebărilor retorice, mă opresc timp de două rânduri la relația care s-a format în timp între diaspora și statul român. Diaspora dezinteresată de realitatea românească și autoritățile care apelează la cei plecați doar în preajma alegerilor, aducându-și aminte de ei în special când trimit miliarde de euro în țară.

În rest, fiecare pe turta sa. Ne amintim sporadic unii de ceilalți. Statul român îi blamează pe trădători, dar îi și ridică în slăvi în funcție de momentul istoric și de conjunctura politică. Diaspora își vede în general de treabă, dar nu poate să uite corupția, nepotismul, metehnele funcționărimii, nu poate să treacă cu vederea felul în care un sistem își calcă cetățenii în picioare și nu are de gând nici după 35 de ani de la Revoluție să se gândească la cuvântul respect.

Diaspora nu a uitat patria-mumă pe care a lăsat-o în urmă atunci când și-a făcut valiza și s-a urcat în avion. Nu poate să uite locurile natale, familia, rudele, prietenii. După un deget de palincă devenim exagerat de nostalgici și ne vin în minte munții, apele și învățătorii, cozonacul bunicii și capra din bătătură. Pe-un picior de plai… Știți deja povestea.

Dar cei plecați nu pot să uite nici statul-ciumă. Această entitate coruptă până-n măduva oaselor, un conglomerat de interese și grupuri mafiote care a reușit să captureze orice demers cinstit pe care un cetățean încearcă să-l demareze în România. Un stat-ciumă care nu reușește să construiască o justiție coerentă, legată în mod etic și moral la ochi. Un stat care a pus dinamită cu bună-știință educației și sistemului medical. Un stat care își agață în funcții doar membri ai familiei și proiectează legi numai în favoarea unor caste bine definite. Statul-ciumă care a oferit serviciilor de informații un statut mai mult decât privilegiat și a inundat bugetul de pensii speciale, lucru de neimaginat în țări civilizate.

Diaspora nu poate să uite statul-ciumă care nu a decis încă în ce barcă geopolitică să așeze țara: în cea a libertății și a civilizației europene sau în cea a autoritarismului cu rădăcini estice? Diaspora nu uită. Încă mai are resurse pentru a păstra în memorie reacțiile unui stat diform, defect și imprevizibil. De aceea, relația dintre cele două părți nu va fi prea curând una normală, bazată pe colaborare, empatie și respect.

Finalul, în aceeași tonică confuză, l-am rezervat pentru a pune o cireașă pe sufletul românilor din străinătate. Încerc să mă amăgesc, după aproape un sfert de secol trăit în Spania, că cei plecați sunt mai uniți decât cei rămași acasă. Mă încearcă un zâmbet amar când îmi vin în minte taberele, bisericuțele, șușotelile și micile mizerii pe care le tot văd și aud în permanență. Nu, nu suntem altfel, sub nici o formă.

Pe foarte mulți dintre noi Occidentul nu ne-a schimbat în bine. Nu ne-a determinat să fim mai blânzi, mai umani, mai toleranți. Nu ne-a ajutat să înțelegem mai bine mersul vieții și al unor societăți mai avansate. Și nu pentru că Occidentul nu a dorit sau nu poate s-o facă, ci pentru că românul este blindat cu convingeri. Românul deține adevăruri incontestabile. Știe că nu mai are nimic de învățat și că străinii ne vor fi veșnic datori pentru că am venit la ei acasă și le-am arătat cum se trăiește și cum se muncește.

Încă un aspect ce nu trebuie trecut cu vederea: purtătorul acestui mesaj trebuie marginalizat, bârfit până la epuizare și dus la marginea societății în cele din urmă. La fel ca pianistul care perturbă fundamental urechile fine ale unui public ce vrea doar să i se cînte-n strună.

…

Articol publicat pe blogul autorului.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp