Foto - Mahmud Hams/ AFP/ Profimedia
Intru în barul chinezoaicei. E noapte, târziu, am senzația că va strânge paharele dintr-un moment într-altul. Cer o bere. Mi-e poftă de cartofi prăjiți cu sos de usturoi și aș vrea și niște măsline sărate într-o farfurioară. Friteuza e încă în priză, nicio problemă, îmi face cartofii imediat. Sorb din gulerul berii. E rece. Noaptea e caldă, octombrie e fierbinte.
Din boxe bubuie o piesă în chineză. Linia melodică mi-e cunoscută: Dieter Bohlen. Anii ’80 – Modern Talking. Realizez că sunt nepermis de bătrân și o întreb pe Deri dacă a auzit de formația asta germană. Habar nu are despre cine vorbesc. Îmi zâmbește și bagă cârpa într-un pahar pe care abia îl scosese din mașina de spălat vase. Lângă mine, la altă masă, stau doi marocani. Se uită la meciul din televizor și mănâncă în liniște pachețele de primăvară. Beau apă minerală cu lămâie pentru că Allah nu le permite să se apropie de alcool, cel puțin nu o fac în public. Așa, de ochii lumii, sunt consumatori fără păcate. La păcănele e un ins pe care îl știu din vedere. Monedele cad grămadă, a câștigat un premiu destul de frumos. Comandă o farfurie cu cârnați și ouă prăjite. Plus un pahar de vin alb cu gheață.
Dieter cu ochii oblici urlă în continuare în boxe. Scoțienii dau gol, dar li se anulează în urma verificării. Îmi iau cartofii, sosul de usturoi și berea rece. Ies la terasă. Vrem 4 Jack Daniel’s cu Coca Cola, aud din stânga mea. Două perechi s-au așezat la masă, au chef de petrecere până târziu. Pe pulpa uneia dintre cele două femei se află Maestrul Yoda din Războiul Stelelor. Tatuajul e proaspăt, strălucește în întuneric. Cartofii mei frig. Excelent, am timp să-mi trag sufletul și să-l admir pe Yoda cum se întinde pe pulpă. Deri are un alt televizor care merge. E mai mic și e agățat în perete într-un colț al barului, aproape invizibil.
Pe ecranul mic curg știri din Fâșia Gaza. Armata israeliană nu a intrat încă pe teritoriu palestinian, nu a sosit ordinul atacului terestru. Urmăresc retrospectiva cu coada ochiului. Văd morții din kibuțuri, fotografii cu ostaticii identificați, familiile ies pe canalele de televiziune implorând eliberarea prizonierilor. Teroriștii Hamas apar călare pe motociclete și ucid cu sânge rece tot ce întâlnesc în cale, se derulează imagini cu copii, cu femei pline de sânge și bărbați inerți, în poziții greu de imaginat. Moartea e omniprezentă. Clădirile din Gaza cad sub bombardamentul israelian, copiii din Gaza mor fără vină, Gaza va dispărea de pe hartă, Gaza e o pușcărie în aer liber. Hamas refuză plecarea civililor spre Egipt. Oficialii de la Tel Aviv spun că nu se va redeschide niciun robinet de apă până când ostaticii nu vor fi eliberați.
Tensiune, amenințări, bombe, elicoptere, drone, explozii, clădiri care cad precum cărțile de joc, spitalele sunt pline de morți. În morgile din Gaza nu mai încape nimeni. Nu există apă, curent, alimente, medicamente. Gaza e închisă ermetic. Ambulanțele sunt bombardate, spitalele și școlile sunt strivite, rachetele nu aleg. Omoară la întâmplare, cu exuberanță. Cartofii mei s-au răcit între timp. Sosul nu prea are usturoi, iar berea a rămas fără guler și s-a încălzit puțin. Blinken coboară din avion, îl ia în brațe pe Bibi Netanyahu și îi promite sprijin necondiționat. Israelienii bombardează aeroporturile din Damasc și Alepo. Asasinii din Hamas se ascund prin galeriile săpate în pământ. E multă vorbăraie goală, multe discursuri tâmpite, goale de conținut.
Se invocă motive biblice, drepturi de proprietate, de întâietate, trăim în istorie, uităm că suntem în prezent, că avem copii de crescut și că e nevoie de pace și de liniște. Specia asta dementă își rezolvă problemele doar cu cuțitul, cu mitraliera și cu bomba. Nu știe altceva. Vrea sânge, vrea răzbunare, se află mereu în interiorul unui război „sfânt”, se ucide pentru că doar unii au dreptate și ceilalți trebuie să fie rași de pe fața pământului. În boxele chinezoaicei se aude acum o tânguire budistă. Cred că a schimbat playlistul. O văd melancolică, se sprijină în cot de tejghea și butonează telefonul mobil. Marocanii și-au terminat pachețelele, păcănelele s-au închis.
Nu știu ce face Maestrul Yoda, dar îl văd pe Netanyahu cum rânjește cu un receptor la ureche. Lumea din jur e din ce în ce mai sinistră, mai goală, mai impertinentă, dar și mai nepăsătoare în același timp. Sute de clădiri vor fi făcute așchii, mii de nevinovați au intrat în pământ și alte mii de persoane vor muri în următoarea perioadă. Poate că ne pasă, poate că nu. Dar ce putem face? Ce pot face eu, cu cartofii mei prăjiți în farfurie? Cine ține cont de tânguirile și de reflecțiile mele lipsite de orice relevanță? Sunt convins că nimeni, niciodată, pentru că plătirea polițelor e mult mai importantă decât viața în sine. Trebuie să ucidem. Să-i ucidem pe cei care nu sunt ca noi, să le luăm teritoriile, casele, viețile, să le violăm femeile și să le spintecăm copiii, trebuie să ne simțim eroi, să fim salvatorii propriei nații, să ni se facă statuie de bronz în piața publică și să avem un bulevard cu numele nostru pe plăcuțe.
Trebuie să fim animale fără creier, e o nevoie stringentă ca specia umană să devină în cel mai scurt timp decerebrată, irațională, să se sălbăticească repede. Nu ne place liniștea. Nu avem nevoie de pace, de căldură în calorifere, de curent în prize și de apă în robinete. Vrem doar sângele aproapelui pe manșetă și pământ proaspăt pe mormântul său. Îmi este din ce în ce mai scârbă de specia din care fac parte, îmi este din ce în ce mai silă de ghinionul pe care l-am avut născându-mă în vremurile astea. Poate că se aude altceva din boxa chinezoaicei, ceva optimist, un sunet care să mă apropie de o oarecare Nirvană, ceva, nu știu exact ce anume…
Articol publicat pe blogul autorului.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.