Trăim vremuri în care suferința a devenit un zgomot de fundal. O lume în care depresia e adesea confundată cu o toană, o stare trecătoare ce poate fi „rezolvată” cu un sfat rapid, o glumă forțată sau o judecată grăbită.
Recent, la stația de metrou Eroii Revoluției, o femeie a ales să se arunce în fața trenului. Nu pentru că a vrut să atragă atenția. Ci pentru că, probabil, nimeni nu i-a dat-o atunci când avea nevoie să simtă că e importantă. Gestul extrem făcut de ea nu e dovada unei slăbiciuni, ci semnalul disperat al unei dureri, ignorate prea mult timp.
Dar reacțiile? Unele au fost devastatoare în superficialitatea lor
„Ce-avea, mă, proasta, viața era grea! Și a luat metroul spre ieșire?!”
„Altul care încurcă circulația, săracii oameni care se grăbeau la muncă…”
„Dacă era depresiv, să fi vorbit cu cineva, nu să ne încurce pe toți.”
Când a devenit suferința un inconvenient social? Când am uitat că în spatele fiecărui trup căzut e o poveste neterminată, un strigăt ignorat, o inimă care a bătut din ce în ce mai încet, în singurătate?
Poate că adevărații eroi ai Revoluției nu sunt doar cei căzuți în 1989, ci și cei care încă se luptă zilnic cu demonii lor nevăzuți, fără sprijin, fără înțelegere, în tăcerea dintre două "trenuri".
Până nu ne vom schimba privirea asupra existenței și empatiei, până nu vom învăța să ascultăm cu adevărat și să nu judecăm, sângele va continua să curgă pe șine, iar noi vom merge mai departe... ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Oricum am înțeles că Japonia e în topul numărului de sinucideri, un lucru aparent paradoxal. Dar asta doar la prima vedere. Bine măcar că nu suntem iarăși noi românii și în acest top negativ....