Foto: Petruț Rizea
Dimineața excursiei e mereu la fel: voci grăbite, ghiozdane care nu se mai închid, copii care se învârt ca niște planete mici în jurul autocarului. Îi număr din priviri, să fiu sigur că nu lipsește nimeni. Întotdeauna mai e cineva care și-a uitat șapca, sticla de apă sau emoțiile acasă. Eu încerc să par calm, dar înăuntru, recunosc, e și la mine o furtună.
Când autocarul pornește și totul se așază, primesc un pachet mic, împachetat cu grijă, într-o pungă transparentă.
Pe el, un bilețel galben: „Pentru domnul învățător!”
Rămân câteva clipe cu el în mână, fără să zic nimic. Într-un loc unde toți au grijă de copii, cineva s-a gândit și la mine. Nu pentru că trebuie, ci pentru că a vrut.
Și brusc, simt ceva ce rar apucăm să simțim în meseria asta: că munca noastră chiar ajunge undeva, că bunătatea e reciprocă.
Deschid pachetul mai târziu, pe drum. E un sandviș simplu, un baton de ciocolată, un șervețel. Dar gustul e altul, gustul recunoștinței. Nu pentru mâncare, ci pentru gest. Pentru gândul acela mic, care spune: „Știu că vă e greu, că aveți grijă de toți. Mulțumim.”
Am dus mulți copii în excursii. Am primit flori, felicitări, diplome. Dar nimic n-a avut puterea unui sandviș făcut cu grijă și lăsat în mâinile mele cu un zâmbet desenat.
A fost o lecție, și nu pentru copii, ci pentru mine.
Că bunătatea nu trebuie să fie mare ca să fie profundă.
Că oamenii se ating între ei prin gesturi mărunte.
Și că, poate, în fiecare excursie, ar trebui să luăm cu noi nu doar mâncare și apă, ci și un strop de omenie.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.