Foto: Profimedia
Îmi amintesc prima zi de școală ca pe o fotografie vie, în care culorile erau mai intense ca oricând. Aerul dimineții mirosea a frunze crude, a caiete noi și a emoție pură. În curtea școlii era o rumoare caldă, ca un zumzet de stup, părinți care își strângeau copiii de mână, șoapte, râsete, pași grăbiți și gânduri nerostite. Îmi simțeam palmele transpirate și inima bătând atât de tare încât aveam impresia că și ceilalți o aud.
Atunci am văzut-o pentru prima oară pe învățătoare. Avea un zâmbet care lumina mai tare decât soarele dimineții, iar ochii ei erau atât de blânzi, încât toată teama pe care o strânsesem în piept s-a topit într-o clipă. Ținea în mână un buchet de flori, iar parfumul lor părea să se amestece cu vocea ei caldă, care ne-a chemat lângă ea ca și cum ne-ar fi cunoscut dintotdeauna. În momentul acela, am simțit că nu intru într-o clădire străină, ci într-un loc unde voi învăța să cresc.
Îmi amintesc cum am pășit în clasă. Băncile miroseau a lemn lăcuit și a începuturi, iar lumina care cădea prin ferestre colora totul cu o strălucire aurie. Am atins prima dată caietul cu coperta albastră, și foaia albă mi s-a părut o promisiune. Creionul, ascuțit de tata în seara dinainte, parcă aștepta și el să îmi scrie povestea.
Într-un colț, un coleg și-a scăpat ghiozdanul, iar clinchetul penarului cu creioane colorate a stârnit câteva chicote. Eu am zâmbit timid și, spre surprinderea mea, cineva mi-a zâmbit înapoi. A fost primul meu prieten de școală, și acel schimb tăcut de priviri și emoții m-a făcut să simt că nu sunt singur.
Ceea ce a rămas însă cel mai viu în mine este chipul învățătoarei. Fiecare cuvânt al ei era ca o atingere ușoară pe suflet, iar glasul avea o muzicalitate care îmi dădea curaj. Îmi aduc aminte cum a spus: „De azi, începem o călătorie împreună.” Și atunci, pentru prima oară, am înțeles că școala nu e doar despre litere și cifre, ci despre a învăța să vezi lumea cu ochi mai mari și cu inimă mai deschisă.
La finalul acelei zile, când am ieșit din clasă, parcă eram alt copil. Țineam în mână caietul cu primele litere tremurate și simțeam că am intrat într-o poveste care nu se va sfârși niciodată. Emoția aceea, de început, nu am uitat-o nici azi. Era un amestec de teamă și bucurie, de necunoscut și siguranță, ca atunci când pășești pe un drum lung, dar simți că cineva merge lângă tine și îți arată direcția.
Și poate asta este frumusețea primei zile de școală: să descoperi că emoțiile care te copleșesc la început se transformă, încet-încet, în amintiri calde, care te însoțesc toată viața.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.