Foto: Profimedia
Am intrat în învățământ fără să am toate răspunsurile, cu inima sus și cu o convingere: că voi fi respectat dacă îmi voi face treaba cu seriozitate și cu drag de copii. Am crezut, ca mulți alții la început, că dacă muncești, dacă ești implicat, dacă aduci valoare reală într-o clasă, lucrurile bune vor veni în timp, nu material, ci în recunoaștere.
Realitatea sistemului m-a întâmpinat nu cu neîncredere, ci cu tăcere.
O tăcere care nu dezamăgește brusc, ci te macină încet: lipsa de recunoștință, lipsa de respect, lipsa de sprijin. Nu din partea copiilor neapărat, ei încă știu, instinctiv, când cineva le vrea binele. Ci din partea unei societăți care a încetat de mult să mai vadă în educatori niște repere.
Sunt părinți care intră în clasă și nu salută. Care nu întreabă niciodată cum evoluează copilul, dar sunt primii care se revoltă când li se pare că ai „pretenții prea mari”. Care confundă școala cu un serviciu de livrat rezultate, unde învățătorul e un fel de prestator pe care îl poți trage la răspundere dacă odrasla nu „se descurcă”.
Există elevi care nu mai văd în învățători un model, ci o piedică. Care tratează cu ironie, cu dispreț, cu obrăznicie, pentru că acasă nu li s-a spus niciodată că respectul se învață. Că un dascăl nu e angajatul familiei, ci un partener de drum.
Și există un sistem care întreabă mereu: „ce rezultate ai avut?”, dar niciodată „ce ai simțit când ai vrut să renunți?”
Într-un climat unde învățământul devine, tot mai mult, o formă de supraviețuire birocratică, implicarea reală devine un act greu de dus la capăt. Dacă faci mai mult, deranjezi. Dacă îndrăznești să spui adevărul, devii incomod. Dacă ceri respect, ți se reamintește subtil că ești tânăr.
Am avut momente când am vrut să plec. Nu pentru că nu iubesc copiii. Ci pentru că începusem să nu mă mai iubesc pe mine. Pentru că nu voiam să devin acel cadru didactic epuizat, care merge pe pilot automat, dintr-un amestec de resemnare și datorie.
Dar am rămas. Cu costuri. Cu compromisuri. Cu zile în care tăcerea apăsa mai tare decât zgomotul.
Și totuși, rămân convins de un lucru: școala are nevoie, mai mult decât de manuale și reforme, de respect. Respect pentru muncă, pentru efort, pentru vocea profesorului. Fără asta, orice reformă e decor.
Nu cer aplauze. Dar cer ca oamenii să-și amintească un adevăr simplu: acolo unde astăzi e un copil educat, a fost odată un învățător care a crezut în el.
Și care a mers mai departe, chiar și când nimeni n-a mulțumit.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Am avut profesori care nu doar că impuneau respect (prin ținută, atitudine, mod impecabil de predare presărat cu tot felul de incursiuni captivante legate de materia predată, care suscitau interesul continuu al elevilor), dar erau pur și simplu îndrăgiți. Orele lor erau așteptate cu sufletul la gură și erau mereu prea scurte. Elevii învățau de drag la acele materii și obțineau note maxime. Mulți dintre ei au ales în viață o carieră legată de o astfel de materie, predată de un profesor inspirațional.
Sunteți oare unul dintre acei profesori ca să veniți cu astfel de texte? Pentru că, în mod cert, o mare parte dintre cadrele didactice nu fac un efort prea mare pentru a merita respectul elevilor sau al părinților.
Dau și un exemplu, care e și un omagiu pentru cel mai iubit profesor din Politehnică, plecat dintre noi în 2014.
E vorba de Dolphi Drimer, de la Catedra de Rezistența Materialelor.
A fost și maestru internațional de șah. A publicat articole și cărți. A fost membru în Societăți inginerești de profil din SUA (după 1990..)
A fost și Rector al Universității Ecologice din București.
Dar peste toate a fost foarte apropiat de studenți, știind să ne atragă, să ne stârnească curiozitatea. Cele două ore de curs treceau fără să bagi de seamă.
Știa să alunge plictiseala cu umorul său fin, strecurat pe sub mustața stufoasă, albă ca și părul. Semăna puțin cu Einstein.
Mă abțin de la exemplele la 180º, dar au existat vreo câteva..
Directorul, numit politic, a inclus clauze ilegale, nu abuzive, în regulamente, iar inspectorul general a refuzat să convoace comisia de disciplină, fiind sesizat.
În regulament este statuat că directorul și dirigintele stabilesc sumele de bani care vor fi colectate de la părinți, dar și modul în care se vor cheltui banii, de exemplu.
Există o formă de agresivitate în societate, probabil izvorâtă din traume mai vechi determinate de faptul că unii au fost desconsiderați la rândul lor, care se reflectă în principal (culmea) asupra multor oameni care își fac treaba conștiincios (profesori/doctori/funcționari/polițiști/etc.).
Cred că oamenii rezonabili ar trebui să facă asta, mai mult decât cei agresivi, pentru că nu te poți aștepta să facă "primul pas" tocmai de la cei care probabil au cele mai multe probleme interne nerezolvate.
Da, ați fi câștigat respectul, dacă măcar un alt dascăl — oricare altul — ar fi avut curajul să corecteze problema.
Păi și cel mai slab profesor este mult superior majorității zdrobitoare a elevilor. Astăzi, masa elevilor este un depozit de gunoi intelectual și moral. Au fost crescuți de niște părinți care au trăit doar cu speranța permanentă că vor putea fura mereu fără să fie pedepsiți. Adevărat că foarte mulți profesori sunt de o calitate jalnică.
Iar asta se întâmplă la matematică, unde răspunsul este unic, verificabil. Să ne imaginăm ce se întâmplă „decât” la limba română…