De-a lungul anilor petrecuți la catedră, am înțeles că a fi profesor nu înseamnă doar a preda lecții, a corecta caiete sau a urmări rezultate. Înseamnă, înainte de toate, a fi aproape de copii, nu doar cu mintea, ci mai ales cu inima. Eu nu sunt doar profesorul lor, sunt omul care îi ascultă, îi încurajează și îi înțelege atunci când lumea lor pare prea mare sau prea complicată.
Îmi place să cred că fiecare copil are o poveste, un ritm propriu și un univers interior care merită descoperit. De aceea, încerc mereu să privesc dincolo de note și comportamente, să văd emoția, nevoia de atenție sau, uneori, tăcerea care ascunde un gând. Sunt momente în care o privire spune mai mult decât un răspuns corect, iar un zâmbet timid valorează mai mult decât orice reușită școlară.
Când un copil vine la mine și îmi povestește ce îl bucură sau ce îl doare, știu că am reușit ceva important: am câștigat încrederea lui. În acele clipe, nu mai sunt “doamna” sau “domnul profesor”, ci o prezență care oferă siguranță și sprijin. Îmi place să fiu acolo, să-l ascult fără grabă, să-i spun că e în regulă să greșească, că e firesc să simtă, că fiecare emoție are locul ei.
Am învățat că educația adevărată se construiește pe o relație sinceră și caldă. Copiii nu învață doar din ce spun, ci mai ales din cum îi fac să se simtă. Iar dacă reușesc să le transmit încredere, bunătate și echilibru, știu că vor crește nu doar mai deștepți, ci și mai frumoși sufletește.
Sunt aproape de copiii mei, pentru că îi port în gând și dincolo de orele de curs. Fiecare reușită a lor e și bucuria mea, fiecare tristețe este o chemare la a fi mai prezent, mai atent, mai om. Pentru mine, aceasta este esența meseriei: să fii un ghid, dar și un sprijin, un profesor, dar și un prieten.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.