Un bărbat uscățiv intră în sala de clasă a Liceului Internat din Iași. Povestea unei contaminări intelectuale care avea să schimbe destine și școli | O epidemie de lectură. Ibrăileanu, Mironescu și modelul pedagogiei vii

Mirarea, ca început de vocație

La început a fost mirarea. Un bărbat „uscățiv, cu ochi mari și rotunzi, cu o față rombică și o barbă brun-arămie” pășește în sala de clasă a Liceului Internat din Iași, iar elevii – obișnuiți cu figura severă a pedagogului tradițional – nu știu dacă să râdă, să se teamă sau să aplaude. Așa începe povestea unei contaminări intelectuale care va schimba destine.

Cel care intră este Garabet Ibrăileanu, spirit critic exigent, mentor al tinerei generații literare, și catalizator al unei revoluții tăcute: aceea în care lectura devine un act de libertate. Iar printre elevii uimiți se află I.I. Mironescu – adolescentul care va deveni dermatolog de prestigiu, profesor universitar și scriitor moldovean cu un umor de observație aproape clinic, dar mereu uman.

Mironescu, cu un ochi pe piele și altul pe literatură

În el trăiesc simultan două vocații: omul de știință și omul de poveste. A colaborat îndelung la Viața Românească, a fost coleg de redacție cu Ibrăileanu, prieten apropiat și medicul său personal. În 1936, publică în revistă un fragment de memorialistică – „De pe vremea când Ibrăileanu era profesor la Liceul Internat din Iași” – o confesiune vibrantă despre cum literatura a invadat școala prin carisma unui singur om.

O epidemie de lectură

Ioan I. Mironescu rememorează acel moment unic, în care elevii se molipsiseră de literatură: citeau „asiduu și febril”, în recreații, în repetitoare, sub plapumă. Biblioteca, anterior folosită pentru detenție duminicală, devine un sanctuar. Într-o epocă în care lectura de plăcere era considerată suspectă, Ibrăileanu deschide porțile unei alte pedagogii.

Într-un gest remarcabil, Mironescu redă atmosfera acelor ani, într-un limbaj viu, colorat, cald. Redăm mai jos un fragment din textul publicat în Viața Românească:

„Zi și noapte elevii lui Ibrăileanu citeau asiduu și febril. Biblioteca liceului, foarte bogată și bine aranjată, care de la Miron Pompiliu, până la venirea lui Ibrăileanu nu mai servea decât ca un loc unde își ucideau timpul cei opriți duminica pentru note rele, în scurtă vreme deveni frecventată de toți elevii cursului superior, cărora le era profesor Ibrăileanu.

Directorul liceului de pe acea vreme, un foarte destoinic director, condus însă de un spirit pozitiv, sever și geometric, care vedea în cititorii de romane și cărți literare niște școlari neserioși și chiar... «imorali», în conformitate cu normele de educație de atunci, luă severe măsuri de stăvilire a acelui «nenorocit curent», permițînd să se citească numai cărți care purtau pecetea oficialității școlare; deci: cronici, psaltiri, poezii de Bolintineanu, Octoihul Sfântului Vasile și alte câteva opere cu caracter moral de ordin istoric și ecleziastic.

S-au prohibit cu desăvârșire: orice fel de poezii, până și ale lui Conachi, orice fel de roman, până și «Ciocoii vechi și noi» de Nicolae Filimon, orice fel de producție literară română sau străină, astfel de lectură fiind considerată ca subversivă și demoralizantă.

Ce era de făcut?

Bibliotecar era un pedagog, cu o vastă cultură, cu o largă înțelegere a necesității unei pregătiri literare cât mai intense, fiind coleg de Școală Normală superioară și un bun prieten cu Ibrăileanu; după multă stăruință, căpătă învoire de la direcția liceului, pe propria sa răspundere, de a selecționa cărțile ce puteau fi puse fără pericol de stricăciune, în mâna elevilor.

Desigur, că de atunci înainte n-a mai fost nicio opreală. Se citea cumplit!... Și pe față și pe ascuns, și-n recreație, și-n orele de plictiseală programatică, și-n repetitoare, cu capacul pupitrului ridicat, și-n dormitoare, sub coviltirile de plapumă... Ibrăileanu ne fermecase, ne copleșise, ne înnebunise.

Niciodată nu vom uita acele ceasuri de stil și compoziție, de recenzări, de discuții critice, de analize literare, de convorbiri atât de prietenești și instructive, cu monumentalul nostru profesor Ibrăileanu, care ne lumina mintea și sufletul cu fosforescenta lui înțelepciune!

Niciodată, în viața noastră, n-am simțit că timpul fuge nebun și că minutele se risipesc ca funigeii, decât în acele ceasuri, când în virtutea vaselor comunicante, golurile noastre sufletești ni se umpleau cu suflet, din înălțatul suflet al lui Ibrăileanu.

Niciodată încă nu se mai pomenise ca elevii bolnavi, cu impresionante ascensiuni termice, scuturați de frisoanele suferințelor, să părăsească patul lor de boală, să evadeze din infirmerie, ca să asiste cu prețul vieții lor, la acele ceasuri de literatură, în care se înflăcăra în vâlvătăi uriașul suflet al lui Ibrăileanu!”

Cuvântul ca terapie

Textul funcționează nu doar ca un omagiu adus unui profesor remarcabil, ci ca un model educațional atemporal. Ibrăileanu nu preda din manual, ci dintr-o convingere profundă că literatura poate deveni combustibil interior. Mironescu nu îl înfățișează ca pe un „cadru didactic”, ci ca pe o prezență magnetică: omul care „ne umplea golurile sufletești cu suflet”.

Aceasta nu este doar amintire afectuoasă, ci istorie vie. Scrisă cu farmec narativ, ironie fină și sensibilitate, ea captează pulsația unei epoci în care cărțile erau interzise, dar vocile lor răzbăteau prin pereții școlii – în șoaptă, în febră, în delir frumos.

Când școala devine scenă a conștiinței

Pentru istoricul culturii, această pagină nu este doar un portret literar, ci un document cu valoare dublă: pedagogică și ideologică. Ea ne arată, din interior, cum funcționa o școală românească de elită la sfârșitul secolului XIX: ca aparat de normare, disciplină și moralizare. Dar mai ales, cum în acea școală, printr-o breșă subtilă, se putea infiltra ceva viu: o vocație, o idee, un profesor cu har.

Evocarea lui Garabet Ibrăileanu marchează un moment de fractură pedagogică: între tradiție și modernitate, între geometrie și poezie, între litera regulii și spiritul viu al lecturii. Profesorul nu oferă doar cunoștințe, ci aprinde. Biblioteca nu este depozit, ci focar.

I.I. Mironescu scrie cu luciditate afectuoasă, cu acel ton care face din memorialistică o formă de istorie participativă. În vocabularul său de medic și scriitor, educația capătă consistența unui proces organic, cu simptome, crize, contagii și – mai ales – cu vindecări.

Această „epidemie de lectură” rămâne, până azi, o lecție pentru toate școlile care încă mai speră să formeze oameni, nu doar absolvenți.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp