Foto: Profimedia
„Astăzi, mulți, din diverse motive, par să creadă că un viitor fericit nu este posibil. […] În fața răutății și urâțeniei vremurilor noastre, și noi suntem tentați să abandonăm visul nostru de libertate. Așa că ne retragem în fragilele noastre securități umane, în rutina noastră liniștitoare, în temerile noastre familiare. […] Frica este la originea sclaviei și la originea tuturor formelor de dictatură, deoarece indiferența și violența cresc prin exploatarea fricilor oamenilor. Este o cușcă ce ne exclude de la fericire și ne fură viitorul. Dar ajunge un singur bărbat, o singură femeie ca să existe speranță, iar acel bărbat, acea femeie poți fi tu. Apoi mai există un alt „tu“ și încă un alt „tu“ și atunci devenim „noi“.“ – Papa Francisc, Speră
„SPERĂ“ este prima autobiografie publicată vreodată de un papă. Scrierea ei a durat șase ani, iar Papa Francisc și-a dorit inițial ca memoriile sale să fie publicate după moartea sa. Dar în miezul evenimentelor, schimbărilor și luptelor globale actuale, într-o lume în derivă care se îndreaptă spre un viitor sumbru și nesigur, Papa Francisc a decis să-și publice povestea în 2025, un an jubiliar pe care l-a pus sub semnul Speranței.
De la rădăcinile sale italiene și emigrarea în America de Sud a strămoșilor săi, la bucuriile copilăriei, dilemele tinereții, descoperirea vocației și alegerea sa ca pontif, cartea Papei Francisc este „povestea unui drum al speranței“ care pune în discuție subiecte cruciale contemporane: războiul, „o nebunie“, „lașitate și rușine în cel mai înalt grad, o rușine pe care trebuie să o simțim cu toții ca fiind a noastră“, migrația, criza mediului, condiția femeii, viitorul umanității. Este o carte care ne pune în față oglinda tuturor fricilor și angoaselor noastre, amintindu-ne că în marele angrenaj al vieții nu suntem trăiți de istorie, ci făuritori de istorie, atâta timp cât nu devenim prizonieri ai indiferenței și tăcerii.
„În tăcerea și indiferența noastră globalizată au loc masacrele de azi. Limbajul ororii, opresiunii, sărăciei, decadenței, al celor mai întunecate văi în care se afundă drumul bărbaților și femeilor se hrănește aproape întotdeauna cu aceleași cuvinte și încă mai des cu un cuvânt nerostit, deoarece indiferența nici măcar nu are nevoie de voce: eu nu am nimic de-a face cu asta, nu-i problema mea, uită-te în altă parte...“
Autobiografia Papei este o lectură universală, pentru cititori de orice confesiune, pentru că pune în centru omul, cu limitele sale, dar mai ales cu forța sa extraordinară de a inspira și a crea Bine fără discriminare, prin creativitate și speranță.
„Să avem speranță nu înseamnă să fim niște optimiști naivi care ignoră drama răului omenesc. Speranța este virtutea unei inimi care nu se închide în întuneric, nu se oprește la trecut, nu viețuiește în prezent, ci știe să vadă lucid ziua de mâine. […] Iar după ce privim, după ce ascultăm, nu vorbim. Facem.“
Personal, cartea a venit ca un balsam vindecător al sufletului, această parte imaterială a noastră care este împinsă în derizoriu de noul fundamentalism tehnologic. Față în față cu fragilitatea noastră istorică, pagină cu pagină am reînvățat să respir, să-mi privesc în față fricile și să redevin conștientă de puterea care zace ascunsă în fiecare dintre noi. Să cred din nou că mai există, totuși, un „noi“ cu discernământ și profunzime, chiar dacă e afundat cu bocancii în tenebrele populismului și ale dezbinării.
„Trăim vremuri în care sentimente ce multora le păreau depășite reînvie și se răspândesc: suspiciunea, frica, disprețul, chiar ura față de persoane sau grupuri considerate diferite din cauza apartenenței etnice, naționale sau religioase. Sunt sentimente periculoase și josnice, care inspiră acte de intoleranță, discriminare, violență și negare a demnității oamenilor și drepturilor lor fundamentale. […] E un spirit al dezbinării, al urii, de care nu trebuie să ne lăsăm păcăliți sau folosiți, fiindcă ucide sufletul. […] Ura ucide sufletul. De aceea trebuie să reacționăm hotărât față de orice mentalități centrate pe închidere, pe xenofobie, pe retragere în sine și, mai rău, pe ură. Ura, dezbinarea și răzbunarea nu fac decât să ne otrăvească speranța și ne răpesc tot ceea am vrea să apărăm, ceea ce iubim. Iar celor care, la fel ca mine, nu sunt tineri și au putut citi atâtea pagini din cartea vieții și a istoriei, le scriu acum: toate astea nu vă amintesc de ceva? Ceva în legătură cu care trebuie să fim avertizați, ca să nu se întâmple ce e mai rău? Ceva de care, mai devreme sau mai târziu, trebuie să fugim cu toții?“
Regăsindu-mă în această pătrunzătoare, dar și tandră înțelegere a umanității noastre, provocată să supraviețuiască la întâlnirea dintre răni istorice nevindecate și oportunități deschise de cultura individualismului, am trăit aceste sărbători cu un zâmbet larg, gândindu-mă că undeva, printre cele 100 de kilograme de corespondență pe care Papa le primește în fiecare zi, se află și scrisoarea mea. E mare lucru ca, după ce ai citit o carte care te-a repus pe făgașul Speranței, să consideri că să-i scrii unuia dintre marii lideri ai lumii nu este o îndrăzneală nebunească, ci un gest firesc și spontan de a împărtăși niște clipe de regăsire și inspirație. Este totodată incredibil să simți că nu e nevoie să apelezi la adresări cu grad maxim de politețe și să-ți începi confesiunea cu un simplu „caro Papa Francisco“, ca și cum i-ai scrie unui bunic universal, care înțelege nu doar orice limbă, ci și orice teamă omenească. Până la urmă, conducători de popoare sau anonimi dintr-un popor oarecare, ne leagă aceeași menire: să ieșim din comoditate și indiferență și să creăm un viitor echilibrat și echitabil pentru toți, ferit de ororile războiului, ale secularizării și dezbinării.
„Dacă o persoană spune că l-a întâlnit pe Dumnezeu cu certitudine totală nu e bine. […] Înseamnă că e un fals profet, care exploatează religia, care o folosește pentru sine. Marii conducători ai poporului lui Dumnezeu, precum Moise, au lăsat întotdeauna loc îndoielii. […]
Tandrețea nu este slăbiciune; este o adevărată forță. Este calea pe care au pășit cei mai puternici și mai curajoși bărbați și femei. Să o străbatem, să luptăm cu tandrețe și curaj.“
Spun și aici, sincer și simplu: „Mulțumesc, Papa Francisc!“ Mi-era teamă, dar mi-am reamintit că, om cu om, putem forma un „noi“ cu o voce puternică împotriva abuzurilor și distopiilor care ne sunt oferite ca soluții pentru viitor din sferele înalte, dar mundane ale marilor orgolii și micilor interese personale. Nu sunteți DOAR un pas, cum scrieți la finalul autobiografiei - sunteți Pasul spre lumina sensului nostru, spre adevărata noastră chemare sau vocație umană.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dorința de mărire a celor ajunși vremelnic să dețină puterea e o piedică de netrecut în calea oricărei înțelegeri. Cum să-l „armonizezi” pe Putin cu papa Francisc?
O mare parte dintre „creștini” sărbătoresc fățarnic învierea lui Cristos. Putin e exemplul perfect de ipocrizie. Cu o mână se crucește la slujba de înviere, cu cealaltă apasă trăgaciul mitralierei...
Când mă gândesc că și pe acest site găsesc destui apologeți ai acestui criminal, îmi vine să urlu ca lupii. N-o fac! Încerc doar să-mi spun părerea folosind cuvinte cât se poate de inofensive...
Îmi cer iertare că de multe ori mai sar peste cal (în accepțiunea unora precum domnul Cojocaru!) și promit (precum toți candidații „prezidențiabili”!) că de-acum înainte va curge lapte și miere în toate comentariile postate.
Ce mai contează dacă întorc creștinește și celălalt obraz după ce am fost pălmuit vreme de 35 de ani?
Bucuria învierii pe de-o parte, tristețea plecării Suveranului Pontif pe de altă parte. Mai demult mă bătea gândul să fac o glumă nevinovată cu Dvs, adresându-mă cu ”Sanctitatea Voastră”. Dar acum astfel de glume îngheață pe buze. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în împărăția Sa pe papa Francisc.
Dar nouă celorlalți ne rămâne încă bucuria Învierii, a Vieții și nădejdea în Dumnezeu.
Trecând mai la cele lumești, eu zic că n-are rost să vă frământați atât pentru ce va fi la noi în țară, în politică. Ani de zile eu m-am împăcat cu gândul că tot ieșeau la vot cei pe care nu-i alesesem și nu-i vroiam. Și am văzut că totuși n-am murit, ba chiar viața merge înainte. Nu e un îndemn la resemnare, ci la liniștirea frământărilor combinată cu speranța de mai bine, într-un fel sau altul. Ce va fi, va fi și de acum încolo. Zicea un personaj pe care nu vreau să-l numesc fiindcă nu-l agreați, că totul e așa cum trebuie să fie (adică în sens general vorbind, din punct de vedere dumnezeiesc). Nouă ni se pare pe moment că lucrurile sunt ba rele ba bune, dar de fapt ele sunt mereu așa cum trebuie să fie. Iar asta nu e iarăși un îndemn de a accepta răul, nici vorbă de așa ceva, ci un îndemn la o înțelegere superioară că, așa cum zice românul, ”tot răul spre bine”.
P.S. Am doar o nedumerire. Nu înțeleg de unde ați tras concluzia (care vă îndeamnă să urlați ca lupii) că și pe acest site există ”destui apologeți ai acestui criminal” și anume Putin. Eu sincer nu îmi amintesc să fi văzut chiar niciunul. E posibil să mai fi apărut câte un comentariu mai nuanțat în acest sens, mai puțin tras în șabloane, dar niciunul pur laudativ la adresa agresiunii Rusiei și a lui Putin. Sper că nu faceți și Dvs ce e greșit și tendențios dar ”la modă” acum, adică să confundați anumite opinii politice interne (mă refer la suveranism) cu o presupusă atitudine favorabilă față de războiul nedrept, de cucerire, al Rusiei în Ucraina. Fiindcă dacă faceți totuși această extrapolare greșită și frustrantă de idei, mă simt și eu vizat ca suveranist, și mă văd nevoit să contrazic cu toată fermitatea așa ceva.
Să înțeleg că simpatia dumneavoastră față de Georgescu s-a „transferat” rapid în poalele lui Simion, că băiatul ăsta e mai „suveranist” decât galeria din care își trage popularitatea?
Ne-am „înțepat” o vreme în idei pe acest site. Haideți să cădem la pace; domnia voastră îl votați pe Simion, eu încă mă gândesc pe cine aleg. Poate că după alegeri vom pricepe că „suveranismul” ăsta „patriotic” e un spectacol de bâlci menit să prostească participanții...
Baiul e că „dreapta” (adică „sistemul”) vine să ne cerșească ștampila cu un candidat reșapat. Pe extremă (nu se știe încă dacă e stângă sau dreaptă) aleargă Ponta, cu șanse reale să prindă finișul...
Amândoi „catindații” sunt „independenți”, vorba vine. Nu mai rămâne loc și pentru un matematician naiv care încearcă să demonstreze că teoremele matematice pot fi puse în practică...
Cu mâna pe inimă vă întreb: cum naiba să fim „suverani” când suntem datori vânduți? Și cum dracu' să ne scoată din rahat un individ precum Simion?
Am mai zis că Georgescu nu e un tip pe care să-l votăm în condiții normale, ci doar acum în condiții de criză. Îl compar cu un fel de ”antidot” la mizeria actuală. Desigur Dvs nu vedeți tabloul prezentului așa cum îl văd eu, așa că nu vedeți criza la care mă refer și nici necesitatea antidotului.
Simion este rezerva având în vedere că Georgescu nu e lăsat să candideze. Important e să fie cineva din tabăra suveranistă. În legătură cu comportamentul lui Simion, într-adevăr el era un golănaș de galerie de fotbal. Numai că ceea ce nu vedeți nici Dvs nici alții e că Simion a EVOLUAT mult în ultima vreme. A dovedit că și-a depășit condiția de golănaș și a învățat mult și s-a și cizelat mult. Acum se dovedește un tânăr energic și perfect frecventabil, patriot și de viitor. Plus că a fost subestimat din punct de vedere al culturii. A făcut un liceu de elită din București, a făcut o facultate bună, iar acum dă interviuri în care vorbește în engleză mai coerent și mai aplicat decât vorbesc alții în română. E o distanță uriașă între cel care era un golănaș de galerie și de prin parlament și cel care e acum: vicepreședintele ECR (conservatorilor și reformiștilor europeni), amic cu Giorgia Meloni, dar și cu relații în SUA etc etc
În legătură cu ce mai se consideră acum dreapta și stânga e o amestecătură aproape fără sens. Până nu demult la noi în țară se considera PSD ca fiind de stânga iar PNL de dreapta. La fel, USR se considera de dreapta. Dar aceste situări sunt chiar aiurea. Fiindcă până recent PSD și PNL-USR erau antagonice, s-a considerat că PSD (recte ciuma roșie) era în opoziție cu dreapta reprezentată de PNL+USR. Dar acum cei mai de dreapta sunt, surpriză.... suveraniștii / conservatorii. Iar USR-iștii, care sunt, ideologic vorbind progresiști / neomarxiști, sunt cei mai de stânga, în mod evident. Iar PSD+PNL au rămas cu o ideologie incertă, dar care în prezent fac alianță, direct sau indirect, cu stângiștii de la USR, în așa numită tabără pro-europeană. Deci atenție când vorbiți de ”dreapta” la cine vă referiți de fapt.
Acum serios vorbind, eu nu înțeleg atâta simpatie pentru Nicușor Dan. E un om ciudat, de ideologie progresist-neomarxistă, deștept ca matematician, dar lipsit aproape total de spirit practic și considerat (împotriva unor evidențe) un om cinstit. Nu văd niciun motiv real pentru a-l susține la președinție, sincer vorbind.
Cum să fim suverani când suntem datori vânduți? În primul rând trebuie precizat că nu vrea nimeni dintre politicienii noștri să fim suverani la modul absolut. Adică vrem să facem parte din UE și NATO, iar asta presupune cedarea unei părți (cât de mici) din suveranitate către suprastructura respectivă, adică UE. Dar totul e măsura, iar diavolul stă mereu în detalii. Trebuie să începem să învățăm să spunem și NU când se negociază ceva la nivelul UE. Iar asta NU au făcut-o deloc conducătorii noștri sclaveți de până acum dar VOR FACE cu siguranță suveraniștii. Nu e nimic nici greu nici complicat. Trebuie doar patriotism și bună credință. De aceea indivizi precum Nicușor Dan, Dacian Cioloș, Clotilde Armand, Dominc Fritz, chiar și Lasconi etc vor fi niște slugoi perfecți ai intereselor străine. Dar și ceilalți din PSDNL: Bolojan, Ciolacu &Co. În schimb Simion și tabăra suveranistă le răspund așa celor din afară care le propun ceva: dacă e în interesul României atunci da, dar dacă nu, atunci NU!!!! E atât de simplu. Și nu e nimic anti-european în asta, ci doar pro-români. Atât. În interiorul Europei.
Pot, însă, să vă dau câteva „idei” legate de „suveranismul” pe care îl apărați cu atâta îndârjire.
Prima e că domnul Călin Georgescu se „potrivește” ca nuca-n perete cu funcția de președinte, a doua e că a venit vremea să alegem în cunoștință de cauză...
Faptul că nu-mi place de Ciolacu sau Ciucă nu-i vina mea. Băieții ăștia au avut la dispoziție o grămadă de ani ca să mă convingă de „justețea” deciziilor luate în timpul guvernării.
„Dușmanii” intereselor țării se numesc Nicușor Dan, Dacian Cioloș și toți ceilalți „slugoi perfecți ai intereselor străine”. Norocul nostru e că-l avem pe Simion, „cavalerul” ce scoate țara din rahat după 35 de ani...
Dormim așa cum ne așternem și visăm „deșteptări” improbabile. Câtă vreme nu suntem în stare să discernem adevărul de minciună, binele de rău și vorbele goale în fața celor cu esență, nu avem nicio șansă. Ne vom „certa” la infinit...
Paradoxul e că „esența democrației” e tomai cearta. Să ne „certăm”, așadar, cât ne țin rărunchii...
Pentru restul celor scrise de Dvs eu zic doar să lăsăm timpul să ne confirme sau să ne infirme ideile. Deocamdată suntem cu toții în expectativă. Și acum o să zic o frază pe care o să o zic identic și după alegeri, indiferent de rezultat, deci chiar dacă va fi favorabil mie sau Dvs: important e să fim toți, și acum și mereu, amicali și toleranți unii cu alții, indiferent de opțiunile politice. Să dezbatem orice, da, dar fără ură, ci cu respect și toleranță.