România, între depresie și delir: Acum suntem liberi, dar nu totul e permis!

 Foto: Mihnea Păunescu / Alamy / Alamy / Profimedia 

Clasa a șaptea, Liceul de Arte Plastice din Cluj-Napoca, anul 1991.

O zi ca oricare alta, în care fiecare căutam să ne afirmăm personalitatea și libertatea în țoalele noastre desuete de la turci sau second-hand, încercând să înțelegem odată cu o țară întreagă cum să trăim în noile condiții. Colegul meu de clasă și prietenul meu cel mai bun își scoate pe masă caietul de română, pe care era desenat un simbol ciudat. Un băiat sclipitor, era ultimul născut într-o familie frumoasă cu patru copii, prin urmare era cel care aducea mereu în clasă „noutățile“ de la frații mai mari, fie că era vorba de muzică, poezie sau sfaturi în dragoste. Îl cunoșteam din clasa întâi, când era nevoit să recite la serbările din clasele primare declarații de dragoste tovarășului Nicolae Ceaușescu și tovarășei Elena Ceaușescu, îmbujorat de rușine și frustrare. „Mai cu patos!“, urla învățătoarea la repetiții, în timp ce noi îi mulțumeam în gând Dumnezeului care nu avea voie să existe în comunism că nu a nimerit la noi poezia închinată „iubiților conducători“ – noi, restul, cântam și lăudam holdele, apele, munții, stima noastră și mândria în ceea ce părea eterna Republică Socialistă România.

Intrând în clasă, profesoara de română, o doamnă mică la stat, dar mare la profesie și vocație, observă caietul și răbufnește în singura rafală de furie pe care și-a îngăduit-o în patru ani de gimnaziu. „Știi ce reprezintă semnul acesta?“, îl întreabă pe prietenul meu, devenit din nou roșu de rușine, pentru că o iubeam cu toții pe profa de română care știa să facă gramatică fără să țipe și literatură fără să ne dea comentarii gata făcute sau dureri de cap. Era simbolul Mișcării Legionare. Lecția a urmat brusc o altă traiectorie, în timp ce noi aflam cine au fost, cum au gândit și ce au făcut legionarii în România. „Acum sunteți liberi, dar nu totul e permis!“, ne-a spus la final, oferindu-ne firesc o lecție simplă de viață, cu care am rămas până în ziua de astăzi.

Când ne citea texte și poezii din marii noștri scriitori cu vocea caldă a iubirii autentice de limba română, nimeni nu respira. Nu mai trebuia să ne explice după de ce Blaga este un mare poet - „corola de minuni a lumii“ coborâse deja în sufletele noastre. Profesoara noastră de limba română ne mai spunea în gimnaziu că există un dialog vital pe care trebuie să-l purtăm în fiecare seară: cel cu noi înşine. Un dialog în care să ne privim obiectiv, să cântărim ce am scos pe gură şi ce ni s-a plimbat prin gânduri, să evaluăm ce am făcut şi ce n-am făcut, ca să decidem dacă punem capul pe pernă ca Oameni. Era o discuție grea pentru o generaţie proaspăt descătuşată din comunism, liberă să se îmbrace în culoare şi curaj, să exploreze oportunități şi limite, să-şi exprime, în sfârşit, personalitatea, opiniile şi dorințele îndelung refulate. Când săream calul şi confundam libertatea cu tupeul, îndrăzneala cu obrăznicia crasă, curajul cu lipsa de măsură, ignoranța cu dreptul câștigat în stradă, doamna profesoară scotea de sub scutul blândeții sabia ascuțită a înțelepciunii, ca nu cumva să cedăm ispitei de a ne cufunda în balta stătută a autosuficienței juvenile.

Astăzi, când mă pândește din umbră unul dintre duşmanii mei de bază – depresia de România – îmi revin statornic în minte vorbele profesorilor care în anii de formare ne-au picurat în minte sens şi echilibru, care ne-au pus în mână Jurnalul lui Nicolae Steinhardt sau cel de la Păltiniș, care ne-au povestit de femei providențiale ca Monica Lovinescu sau Doina Cornea, ridicând orizontul nostru de visare foarte sus. Poate că este un semn de slăbiciune să cauți mereu bărci de salvare și echilibru în propriul trecut zbuciumat în loc să privești detașat lumea și situațiile, mergând înainte fără mari întrebări existențiale. Dar este singurul leac pe care l-am găsit până acum pentru tratarea „depresiei de România“, boala națională născută din suma tuturor dezamăgirilor şi neputințelor sociale şi politice trăite într-un iureş furibund în ultimii 35 de ani; starea aia de plumb fără poezia lui Bacovia, dar cu sentimentul funest că ne îndreptăm spre sfârșitul puterilor noastre. Apare și lovește când te aștepți mai puțin, ca atunci când mai moare un cetățean din neglijența sistemului, care își autodevorează votanții fără nicio remușcare.

O fi depresia asta parșivă „crucea“ țării care a desființat toate catedrele de psihologie în anii 1970?! Omul comunist nu avea nevoie de „psyche“ pentru că trăia într-o lume fără suflet și conștiință. O fi delirul actual răzbunarea oamenilor uitați la limita educației și demnității, care acum își exprimă toată furia și deznădejdea prin vot, alegând să creadă în conspirații și idoli inventați peste noapte în tenebrele Internetului?! Nu știu ce șanse mai au astăzi copiii mei să întâlnească la școală profesori luminați care să iasă din manualele opționale și să le vorbească despre sensul istoric al alegerilor noastre, punând în lumina obiectivă a adevărului și a lucidității trecutul nostru traumatizant. Am sperat însă că generația lor va depăși democrația în varianta demo în care ne-am maturizat noi, precum niște cobai pe care s-au făcut toate experimentele tranziției spre libertate – un șir de teste nefericite, dirijate de o cohortă suspectă de foști securiști, actuali oportuniști și viitori candidați la procesul național de tiktokizare în masă.

Noiembrie, Ateneul român, Gala dedicată decernării Premiului „Monica Lovinescu“ 2024. Gabriel Liiceanu și Horia-Roman Patapievici au pus întreaga seară sub auspiciile personajelor providențiale care au marcat în sens civilizator România, ridicând-o din disperare chiar și în cele mai negre timpuri. Mi-am amintit atunci de profesorii mei providențiali care ne-au povestit pentru prima dată despre toate aceste personaje, de colegii și prietenii mei răspândiți prin toată lumea și m-a cuprins un dor sfâșietor. Am simțit cum apune o lume și în locul ei se pune Nimic. Nimicul consumat în secunde, citit pe sărite, presărat cu ură lăsată la liber ca hrană pentru copiii noștri în mediul online.

Când Rusia a invadat Ucraina, îi scriam lui Florin Negruțiu că cea mai mare frică a mea este că într-o Românie care s-ar îndrepta spre o nouă formă de dictatură, copiii sau nepoții mei ar putea plăti pentru îndrăzneala că, la un moment dat, am început să scriu. După 35 de ani de libertate, am ajuns din nou să trăiesc în frică. Verii mei stabiliți în străinătate ne-au îndemnat să ne pregătim bagajele de plecare. Naivă, le-am răspuns că mie îmi place foarte mult acasă. În plus, singurul lucru pe care știu să-l fac este să gândesc și să scriu în limba română, de care sunt legată irevocabil de când doamna profesoară mă punea să-mi citesc compunerile în picioare, ca să mă audă bine toată clasa. Unde să mai plec la 45 de ani?! Rămân cobai de România, între depresie și delir, agățându-mă de cei rămași cu care împart aceleași visuri și dezamăgiri, încercând în fiecare zi să schimbăm ceva în bine, în limitele puterilor noastre, pe care încă le mai avem.

Acum suntem liberi, dar nu totul e permis! La mulți ani, România!  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp