Avansul post-mortem al ideologiei colectiviste

Cu 36 de ani în urmă, comunismul se prabuşise în toate ţările est-europene. Mai scrâşnit la început în Germania, cu un mort în urma manifestaţiilor din Cehoslovacia (care până la urmă s-a dovedit a fi doar butaforie), în linişte deplină în Bulgaria. În toate, mai putin România, unde Ceauşescu voia să păstreze puterea cu absolut orice preţ. Aşa că, atunci când au început manifestaţii paşnice în Timişoara, în decembrie, a scos armata pe străzi şi a asasinat zeci de manifestanţi. Amploarea asasinatelor a fost cu mult mai gravă în Bucureşti, după mitingul prin care el voia să îşi consolideze puterea, dar unde s-a strigat nu ce voia el, “Ceauşescu şi poporul”, ci “asasinul de copii”. Dacă ar fi putut, ar fi asasinat de 10 sau de 100 de ori mai mulţi oameni, doar să păstreze el puterea. Nu a putut. Iar când a fugit cu elicopterul de pe acoperişul Comitetului Central, sutele de mii de oameni care manifestau în centrul capitalei au cântat: “O-le-O-le-O-le, Ceauşescu nu mai e”. Un moment astral al unei naţiuni pe care un criminal analfabet aproape că reuşise să o îngenuncheze, dar care s-a ridicat, împinsă înainte de tinerii care şi-au dat viaţa strigând “vom muri şi vom fi liberi”.

Îmi amintesc, până la amănunt, ziua mitingului organizat de criminal, noaptea de teroare din Piaţa Universităţii, venirea sutelor de mii de oameni, să ceară socoteală pentru crime, porniţi de la toate marile întreprinderi socialiste, retragerea armatei la ordinul generalului Milea, fuga şobolanilor din Comitetul Central.

Iată însă că un sondaj organizat de curând îl scoate pe cel mai odios criminal care a condus această ţară drept pe un conducător bun, iar ţara era bine sub conducerea lui. Cum am putut ajunge la aşa ceva? Şi cum putem scăpa din această capcană teribilă?

1. Doar claxonul…

Unul dintre bancurile amare ale vremii spunea că, la un moment dat, maşina comunismului s-a oprit şi nu a mai vrut să pornească. Nimeni nu reuşea să îi dea de cap, până când a venit unul care a spus: “nu are cum să pornească; toată energia este dirijată spre claxon”. Şi chiar aşa stăteau lucurile. Economia, condusă după principii fanteziste, doar de ordin ideologic, fără vreo legătură cu nevoile oamenilor, intrase în colapsul final – nu doar la noi, ci în toate ţările europene care trecuseră prin aceasta experienţă nefericită, adusă de tancurile sovietice; penurie – atât putea oferi regimul comunist; producţia de orice era mai puţină şi incomparabil mai proastă decât în ţările occidentale, iar asta pentru că, pur şi simplu, “proprietatea tuturor”, cum zicea regimul, însemna de fapt proprietatea nimănui. Nu exista vreun interes de a munci mai bine, mai creativ, iar satisfacerea nevoilor de consum era ultima grijă a regimului.

Nu era cu mult mai bine în celelalte ţări “fraţeşti” din Europa, dar dezastrul social era mai puţin pronunţat decât în România. Nu e vorbă, peste tot a cumpăra un autoturism (şi ăla, vai de mama lui, în toate ţările comuniste) însemna a plăti banii azi şi a primi maşina peste 5 ani sau mai mult. Totuşi, în Cehoslovacia, Polonia, Ungaria nevoile de bază ale populaţiei erau, de bine de rău, satisfăcute; în România, obsesia patologică de a achita integral datoria externă a dus nu doar la distrugerea sistematică a capacităţii de a produce în ţară, atâta cât era ea, dar şi la sacrificarea nivelului de trai, la revenirea la cartele de alimente, cu mult mai rău decât în anii de război.  

Aceasta era realitatea. Claxonul, însă, nu avea nicio treabă cu ea. După regulile de propagandă ale naziştilor, comuniştii vorbeau neîncetat despre o realitate care nu era decât în imaginaţia propagandiştilor. Se vorbea despre performanţele economiei în “societatea socialistă multilateral dezvoltată” – când România era pe penultimul loc în Europa la PIB pe locuitor. Bulgaria ne depăşise, iar noi aveam antene ca să prindem televiziunea bulgară, unde copiii mai vedeau desene animate, iar noi puteam vedea meciuri de fotbal internaţional, care disparuseră cu totul la noi. Televiziunea naţională mai avea două ore de emisie zilnică, dedicate până la sufocare conducătorului iubit şi “realizărilor” minunate ale clasei muncitoare.

Propaganda deşănţată a vremii nu avea cum să “prindă” la oameni. Când stăteai câte o jumătate de oră în staţia de autobuz ca să ajungi la lucru, agăţat pe scară, apoi la plecare mergeai la vreo coadă, doar-doar s-o “băga” ceva de mâncare sau, cine ştie, hârtie igienică, după care stăteai îngheţat în apartamentele igrasioase, unde nu mai curgea apă caldă, iar gazele pâlpâiau doar după miezul nopţii, era practic imposibil să înghiţi minciunile sfruntate ale regimului. Cel mult, apăreau tot mai multe bancuri despre distanţa dintre propagandă şi realitate. Cum era, de exemplu, cel în care Bulă se urcă în taxi şi cere şoferului să îl ducă în principiu. Unde? Întreabă şoferul nedumerit. “păi, în principiu, că acolo avem de toate”. Sau cel cu bătrânul care merge la alimentara şi întreabă: aveţi şuncă de Praga? Dar muşchi ţigănesc? Salam de Sibiu? “Nu, domnule, dar aveţi o memorie impresionantă”.

2. “Dar am plătit datoria externă”

Nici cei mai neruşinaţi propagandişti nu puteau să nu admită că “existau şi neajunsuri”. Dar toate erau puse pe seama unui obiectiv naţional înălţător: plata datoriei externe. Şi decerebraţii care azi laudă regimul comunist tot de această măreaţă realizare se leagă: am plătit datoria externă! Hai să vedem cum stau de fapt lucrurile:

Când Ceauşescu s-a instalat la cârma ţării, în 1965, România nu avea nicio datorie externă şi terminase de plătit despăgubirile de război în favoarea URSS. Dar noul conducător a vrut accelerarea creşterii economice, industrializarea şi urbanizarea. Obiective demne de laudă, dar ducerea lor în practică a însemnat un dezastru total, din toate punctele de vedere. Astfel, urbanizarea a însemnat distrugerea unor zone rurale şi strămutarea în oraşe a unei populaţii care nu avea de ales. Industrializarea s-a făcut fără vreo legătură nici cu resursele disponibile, nici cu nevoile de consum, interne şi externe, ci doar plecând de la obiective ideologice.

Astfel, una dintre ţintele favorite era atingerea unei producţii de o tonă de oţel pe cap de locuitor, adică vreo 23 milioane de tone anual. Nu am ajuns vreodată acolo, aşa că fericirea care ne-ar fi cuprins când am fi produs o tonă de oţel pentru fiecare locuitor a rămas doar un vis neîmplinit. Doar că, oricât oţel produceam, o făceam cu spatele la nevoile simple pentru piaţă. Iată, spre exemplu, şinele de cale ferată presupuneau o tehnologie specială, chiar dacă nici pe departe inaccesibilă; dar România nu a ajuns să le producă, deşi exista o piaţă internă certă. Al doilea exemplu sunt buteliile de aragaz, adică simple recipiente pentru gaz metan, care ar fi costat maximum 200 de lei. Dar ele nu existau decât pe piaţa neagră, unde costau 2-3000 de lei. Aici nu era vorba despre o problemă tehnică, ci doar de simplul dispreţ al regimului pentru cetăţeni, de aplicarea în practică a obiectivului stalinist, nedeclarat, de a-i lăsa pe oameni să îndure mizerii de tot felul, ca să nu mai aibă vreme să critice regimul falimentar.

În schimb, regimul a construit 4 combinate de utilaj greu! Patru! Dacă tot continentul european ar fi fost distrus de un cataclism, noi am fi putut produce tot utilajul greu necesar. Doar că, vai, nu s-a întâmplat vreun cataclism, iar cele 4 combinate nu prea aveau pentru cine produce. Sau, altfel spus, ţara s-a îndatorat din greu, pentru a dezvolta industrii care nu aveau pentru cine produce. Iar când a venit vorba să plătim înapoi banii împrumutaţi, tot la produsele “tradiţionale” ne-am întors: cereale, carne, lactate…

Ar mai fi de adăugat că nu doar dispreţul pentru legile economiei a caracterizat “dezvoltarea”, ci şi cel pentru vieţile oamenilor. Industriile pe care s-a bazat regimul au fost ultra-poluante, au distrus întregul areal unde se introduceau: la Baia Mare, extragerea şi prelucrarea plumbului a avut efecte catastrofale pentru sănătatea populaţiei; la Slatina, mii de hectare de teren fertil erau compromise de prelucrearea aluminei; la Copşa Mică negrul de fum îmbrăca într-un giulgiu toată zona adiacentă; la Comarnic praful de ciment distrugea şi natura, şi plămânii locuitorilor zonei. Iar asta pentru că toate produsele date ca exemplu ar fi necesitat filtre speciale – pe care regimul nu le cumpăra, ar fi costat cam mult, iar viaţa oamenilor era gratis.

Chiar în puţinele cazuri în care investiţia ar fi putut reprezenta o dezvoltare într-o ramură de vârf, nu doar în industrii energofage, poluante şi cu valoare adăugată mică, rezultatul a fost departe de mulţumitor economic. Îmi vine in minte cumpărarea din Regatul Unit a licenţei pentru a fabrica avioane BAC 1-11. Teoretic, trebuia să producem 97 de unităţi, caz în care ar fi fost o investiţie eficientă. Doar că aceste avioane depăşeau cu mult normele de poluare fonică ce tocmai intrau în vigoare în Europa, aşa că nu a vrut nicio companie să cumpere avioanele româneşti. Am reuşit să fabricăm 11 bucăţi, din cele 97 planificate. Cam atâta era putirinţa economiei planificate centralizat.

Nu mai continui, lucrurile sunt clare: “marea industrializare” s-a făcut cu preţul unei îndatorări insuportabile, în dispreţul oricărei reguli economice sau ecologice, fără a putea vreodată recupera investiţia. Iar noi am plătit cu suferinţe grele o îndatorare degeaba!

Dar propaganda nu avea vreo problemă cu realitatea cruntă: îi dădea înainte cu minunatele realizări, cu poporul care construia entuziast cea mai umană dintre oranduiri. Este absurd şi pentru mine greu de admis cum, azi, avem o majoritate a respondenţilor la un sondaj care chiar cred, peste decenii, minciunile sfruntate ale ideologiei colectiviste, pe care le luam în râs când regimul le impunea.

3. Deceniul pierdut

România a fost tot timpul în coada plutonului ţărilor comuniste europene. Doar că politica total imbecilă şi falimentară a clicii lui Ceauşescu a adâncit prăpastia şi a mărit costul revenirii la o economie normală. La căderea regimului comunist, opinia generală era că, gata, am scăpat de el şi de nevastă-sa, de mâine va curge lapte şi miere pe străzi. Percepţia era că am câştigat un război contra comunismului, realitatea era că noi eram de fapt în tabăra care pierduse lupta contra economiei capitaliste. Nu aveam de plătit despăgubiri de război, ca după 1945, dar economia era atât de distrusă, că nici cele mai înţelepte politici, dacă ar fi fost imediat aplicate, nu ar fi putut rezolva în scurt timp problemele cu care ne confruntam. Iar ele ţineau nu doar de o economie total ineficientă, incapabilă să producă pentru piaţă, ci şi de o societate abrutizată de 45 de ani de totalitarism, care dezvoltase doar un primitiv instinct de supravieţuire. “Noi muncim, nu gândim”, sloganul inept al vremii, reprezenta nu doar o parte a populaţiei rămasă cu faţa la trecut, nu la viitor, ci o tară socială foarte greu de surmontat.

Iar politicile care au urmat au fost foarte, foarte departe de a grăbi trecerea de la comunism la capitalism şi la o societate pluralistă. Mineriadele au scos ţara complet de sub radarul investitorilor, pentru mai mulţi ani şi, oricum, sloganul “nu ne vindem ţara” era o politică ce avea mulţi adepţi. Reforma cu încetinitorul, decisă de noua conducere (FSN, devenită PDSR şi mult mai târziu PSD) a avut două urmări importante: (i) inflaţia cu 3 cifre anual, care s-a perpetuat mulţi ani, a întârziat restructurarea şi a prelungit nepermis tranziţia; (ii) polarizarea brutală a populatiei, adică exact inversul sloganelor pe care şi în ziua de azi o stângă de caviar le mestecă într-una.

Părerea mea este că linia a doua a partidului comunist şi a securităţii, al cărei purtător de drapel a fost Ion Iliescu, s-a regrupat rapid în 1990 şi a urmărit să păstreze puterea politică şi economică pe termen nedefinit. În parte, a reuşit, chiar dacă, încet-încet, forţele economiei de piaţă s-au insinuat tot mai adânc în societate şi au împins-o înainte.

Conform statisticilor ONU, PIB-ul României era în 1990 de 37 miliarde de dolari; zece ani mai târziu eram fix la aceeaşi valoare nominală – dovada unui semi-eşec în tranziţia de la comunism la capitalism. Şi spun doar semi-eşec, pentru că, mai ales în ultimii ani ai decadei, mecanismele economiei de piaţă au început să funcţioneze, iar cele mai dramatice pietre de moară lăsate moştenire de “epoca de aur” fuseseră dizolvate. Ca urmare, trecerea în noul mileniu a coincis şi cu intrarea României pe o pantă puternic ascendentă, favorizată şi de slabiciunea Rusiei, dar cu rolul decisiv revenind integrării în NATO şi în Uniunea Europeană, care a dus la atragerea de resurse externe de mare amploare şi a grăbit o tot mai pronunţată integrare politico-economică şi socială.

4“Azi nu mai producem nimic”

Sunt absolut şocat să observ acribia cu care sunt propagate cele mai sfruntate minciuni, atât despre minunata economie socialistă, cât şi despre cât de tare ar fi decăzut această economie, azi. Realitatea nu contează, absolut deloc. Repetarea la nesfârşit a unor aberaţii fără vreo noimă pare să aibă câştig de cauză pentru o parte semnificativă a opiniei publice. Nu vreau să fac un inventar al acestora, ar fi şi greu. Iată doar două exemple relevante.

Citeam zilele acestea o postare pe social media despre fantastica uzină de tractoare de la Braşov, mândrie şi emblemă a industriei socialiste. De fapt, şi aceasta, ca şi cele mai multe mari împliniri ale vremii, erau după acelaşi tipic: tehnologii de fabricaţie depăşite, cu productivitatea muncii incredibil de mică; peste 10000 de bieţi muncitori abia dacă produceau acelaşi număr de tractoare cât o fabrică din occident cu 100 de oameni, care supraveghează producţia automatizată; produsele obţinute erau de o fiabilitate execrabilă, pentru că nici piesele, nici modelele fabricate, de nivelul anilor 1950, nu se ridicau la un standard cât de cât acceptabil. De aceea, nu aveai cum să vezi un singur tractor românesc în vreo ţară din occident; ele erau date pe mai nimic, în ţări precum Irak sau Libia, cu credite pe termen lung, niciodată plătite.

Culmea este că tocmai nivelul exporturilor este unul din “caii de bătaie” ai propagandei deşănţate pro-comuniste, deşi aici situaţia era dintre cele mai teribile. Tot citesc despre exporturile româneşti, care erau de 10 miliarde de dolari anual. Nu e vorba, nici 10 miliarde de dolari nu ar fi rupt inima târgului. Doar că nici măcar cifra asta nu era reală. Cele mai mari exporturi în valută convertibilă ale României au fost de 6,5 miliarde de dolari, în 1988, diferenţa până la 10 miliarde fiind de fapt exporturi în ruble convertibile către “ţările frăţesti” din CAER, adică produse jalnice, care nu ar fi putut fi exportate în veci în ţări dezvoltate. Din cele 6,5 miliarde de dolari, 800 milioane erau doar exporturi de produse agricole! Înfometarea sistematică a populaţiei, revenirea la cartelarea produselor alimentare de bază (care nici aşa nu puteau fi asigurate!) aducea doar o sumă infernal de mică, cu care erau plătite datoriile făcute în numele unei dezvoltări fantasmagorice.

Tot la fel de mare este prăpastia dintre realitate şi propagandă, dar în sensul opus, în legătură cu economia României de azi. “Nu mai producem nici măcar scobitori” – susţin, în totalul dispreţ al realitătii, detractorii noştri interni, inspiraţi de Moscova. Iar asta, în condiţiile în care PIB a ajuns, în 2024, potrivit Bancii Mondiale, la 383 miliarde de dolari! Două dintre cele mai vândute în Europa 10 modele de autoturisme sunt fabricate de Dacia! Doar exporturile de IT&C sunt cu mult mai mari decât toate exporturile României dinainte de 1989. Despre ce vorbim aici?

5 Duşmanul: democraţia capitalistă!

“Multe forme de guvernare au fost încercate și vor fi încercate în această lume a păcatului și a necazurilor. Nimeni nu pretinde că democrația este perfectă sau atotînțeleaptă. Într-adevăr, s-a spus că democrația este cea mai rea formă de guvernare, cu excepția tuturor celorlalte forme care au fost încercate din când în când…” Am preluat in extenso ceea ce spunea Winston Churchill în 1947 (cel care a pierdut alegerile, după ce câştigase războiul!) pentru că este chiar un adevăr. Democraţia nu este o formă de organizare a societătii perfectă; ea poate da rateuri (cel mai grav a fost ascensiunea la putere a naziştilor în Germania). Dar nu a putut fi inventat ceva mai bun. Şi nu cred că va fi.

Comunismul nu doar că nu a fost mai bun, nicăieri pe această planetă, dar, după ce a promis luna de pe cer, a adus cea mai groaznică oprimare a oamenilor, încălcarea oricăror drepturi şi libertăţi, pe lângă mizeria economică pe care orânduirea a livrat-o oriunde a fost încercată. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la noi. Mai mult decât în cele mai multe dintre celelalte ţări “frăţeşti” din Europa, tocmai din cauză că la noi orânduirea a încercat să elimine orice formă de libertate, inclusiv economică, ceea ce a arătat, o dată mai mult, că, pe măsură ce libertatea este suprimată, situaţia se înrăutăteşte.

Paradoxul este însă că, deşi situaţia socială şi economică era dezastruoasă, românii au înghiţit, până în ziua de azi, o aversiune faţă de orânduirea capitalistă – singura în care se poate manifesta democraţia şi singura care poate aduce bunăstarea. Sunt gata să înţeleg că, în 1990, sloganuri ca “vin moşierii” puteau să amintească spaime atavice şi să dirijeze votul împotriva partidelor “istorice”. Dar au trecut aproape 40 de ani de atunci. Dezvoltarea capitalistă a ţării a adus multă bunăstare, chiar dacă s-au adâncit şi inegalităţile din societate. Cauza acestei adânciri nu este însă capitalismul, ci, dimpotrivă, siluirea legilor economiei de piaţă, pentru a favoriza grupuri de interese care extrag rente, colosal de mari, pe spinarea restului societăţii. Dar, şi aşa, se poate vedea cu ochiul liber că proprietatea de stat aduce ineficienţă, jefuirea banului public, iar industriile de stat sunt nu doar ineficiente, ci de-a dreptul bariere în dezvoltarea sănătoasă a ţării. Ele sunt cel mai bun loc pentru extragerea de rente, sub toate formele imaginabile, de la recompensarea şederii câteva ore pe lună într-un consiliu de administraţie cu sume de câteva ori mai mari decât venitul mediu lunar din economie, până la contracte păguboase pentru întreprindere şi angajări de nepoate, veri, fini ai celor din fruntea bucatelor.

Degeaba! Societatea este tot mai schizofrenică. De câte ori se vorbeşte despre privatizarea sau închiderea întreprinderilor de stat, parcă ne trezim iar în 1990: “vin moşierii!” La fel, ideea dezvoltării mai accentuate a sistemului privat de sănătate este, şi ea, respinsă de plano; dar asta nu înseamnă că, toţi cei care au posibilitatea, nu dau fuga la Istanbul sau la Viena pentru tratamente în clinici, ce să vezi, private toate! Este blestemul unei societăţi care a fost batjocorită 45 de ani de comunism, dar şi azi este îngrozită tot de capitalism.

6 Întrebări grele, fără răspuns, deocamdată

Multă vreme am privit cu detaşare, chiar un pic amuzat, propaganda mizerabilă anti-capitalistă. Am aşteptat ca rezultatele palpabile din societate să ducă la stingerea, fie şi treptată, a energiei acesteia. Doar că urmările ei sunt de-a dreptul devastatoare. În plan politic, avansul unor forţe care, efectiv, luptă pentru distrugerea rezultatelor din prezent este deconcertant. Îmi dau seama că un rol deloc neglijabil l-a jucat Rusia, care a pornit un război hibrid împotriva civilizaţiei occidentale. România nu este decât o ţintă intermediară. Lovind-o, Rusia urmăreşte de fapt destabilizarea Uniunii Europene şi slăbirea ajutorului pentru Ucraina. Dar ţara noastră a fost aleasă şi din cauza slăbiciunii mecanismului de auto-apărare împotriva ingerinţelor maligne. Iar aici este problema căreia ar trebui ca societatea noastră să îi găsească un răspuns. Întrucât este tot mai clar, cu fiecare zi care trece, că statul român este deosebit de vulnerabil.

În mod evident, forţele politice anti-europene sunt foarte răspândite. Da, Tik Tok şi altele asemenea au coagulat cu maximum de succes gruparea cea mai vulnerabilă la propaganda ostilă. Dar la acest succes au contribuit, într-o măsură îngrijorătoare, segmente din societate care ar fi trebuit şi ar fi putut să contracareze tot circul. Nu numai că nu au făcut-o, dar par aliniate să continue o mişcare al cărui sfârşit ar putea fi chiar degradarea dramatică a României post-comuniste.

Iată, pe lângă Tik Tok şi alte media sociale, care acţionează deschis împotriva statului român, avem posturi de televiziune care dezinformează cu o neruşinare dincolo de orice limită. Ce face CNA? Nimic. Se întâmplă ca aceleaşi posturi să aibă datorii uriaşe la stat. Ce face ANAF? Tot nimic. De ce?

Nu cred să fie altă ţară europeană în care să existe ore de “religie” în toţi cei 12 ani de educaţie obligatorie (chiar dacă aceste ore nu sunt obligatorii). Asta arată că biserica ortodoxă are o poziţie absolut de invidiat, mai mult decât neobişnuită într-un stat laic. Asta ar trebui să atragă o responsabilitate şi un sentiment civic cu mult mai ridicate decât la cetăţeanul “mediu”. Or, ce face onor biserica ortodoxă? Grămezi întregi de preoţi sunt implicaţi politic de partea partidelor ce se auto-intitulează “suveraniste” – încălcându-şi nu doar statutul moral, ci şi obligaţiile legale. Ce face ierarhia BOR? Nimic.

Lideri ai aceloraşi partide se fac vinovaţi de gesturi politice la limita infracţionalităţii, dacă nu cumva au trecut de ea. Ce fac autorităţile statului? Nimic.

7 În loc de concluzii

Situaţia României este dincolo de paradoxală. Pe de o parte, creşterea economică din ultimul sfert de secol este fabuloasă. Salariul mediu net, care în anul 2000 abia ajungea la 100 de euro lunar, acum este pe la 1100 de euro lunar. Speranţa medie de viaţă, care în 1990 era de 69,5 ani, a ajuns în prezent la peste 76 de ani; tot destul de departe de media ţărilor UE, dar într-o ameliorare extrem de importantă. Toţi indicatorii nivelului de trai se apropie de nivelul mediu european, am ajuns la aproape 80% din acesta, după ce am depăşit Ungaria şi ne apropiem de Polonia.

Pe de altă parte, există o stare de maximă încordare în societate, nemulţumirile se acumulează, iar situaţia politică şi economică este mai tulbure decât oricând în ultimile două decenii. Politic, s-a adunat, de bine de rău, o majoritate intitulată “pro-europeană”, primul ministru este clar orientat să aplice un program care să reformeze din temelii societatea, să îi permită depaşirea gravelor probleme economice care o şubrezesc – dar aplicarea măsurilor, absolut necesare, trece prin ciuntirea unor privilegii, pe cât de imorale şi nejustificate, pe atât de feroce apărate de cei care le primesc. Discuţia veşnică este despre cine anume să plătească preţul reformei. Pentru cei care se înfruptă în prezent din caviar plătit de alţii este inacceptabil ca, de mâine, să li se micşoreze puţin porţia. Iar majoritatea parlamentară nu pare chiar unanim de acord să facă ceea ce trebuie oricum făcut.

Pentru că ar fi bine ca cei care visează la o cale mai puţin radicală de ieşire din criză (a se citi: o cale prin care “noi” să ne păstrăm privilegiile) să se trezească la realitate. Deficitul bugetar uriaş şi nivelul plăţilor curente pentru datoria externă necesită mari intrări de capital. Căderea actualului guvern ar întrerupe imediat influxurile financiare şi ar atrage masive ieşiri de capital. Producţia s-ar prăbuşi, şomajul ar exploda, cursul leului ar lua-o pe tobogan. O boare de parfum al urmărilor am văzut-o în cele 3 zile, cât cursul s-a depreciat cu 3 procente, cu toate eforturile BNR de a stopa procesul.

Aşa că blocarea reformelor, cu sau fără alegeri anticipate, ar aduce un dezastru economic greu de imaginat în ziua de azi. Cei care speră la o asemenea evoluţie probabil că nu înţeleg ce ar urma. Sau poate, de fapt, înţeleg şi exact asta îşi doresc?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp