De ce este Radu Afrim un adevărat fenomen social și cultural, nu doar un regizor? Am descoperit „firul roșu” din toate spectacolele sale

sursa foto: mystage.ro

Intri într-un spectacol de-al lui Radu Afrim cam așa cum intri într-un vis al altuia, care se dovedește, treptat și aproape insuportabil, a fi al tău. Ceva se întâmplă pe scenă — o femeie dansează cu un aspirator, un bărbat recită cu voce joasă dintr-un scaun de plastic, o proiecție video suprapune chipuri peste chipuri, iar muzica schimbă registrul brusc, de la un soi de lirism dureros la kitsch-ul deliberat al unei manele sau al unui cântec popular maghiar. La început, te crezi spectator. Apoi, realizezi că spectacolul te privește fix pe tine, că te caută, și nu în zona în care ești pregătit să fii găsit.

Întrebarea care mă însoțește de mult este: ce are deosebit teatrul lui Radu Afrim? Nu ce îl face bun, fiindcă discuția asta și-a epuizat de mult miza, premiile s-au adunat — cel mai recent, premiul UNITER pentru cea mai bună regie în 2026, cu „Casa dintre blocuri” (pe baza unui text propriu). Iar poziția de artist asociat la Festivalul Național de Teatru în 2025 a confirmat ceea ce lumea teatrală știe demult. Întrebarea e alta, mai tulburătoare: ce anume face acest teatru cu tine, cu cel care stă în sală?

Am încercat să mă gândesc la asta în cartea mea, „O geografie a fragilității” (Editura Trei, 2026), într-un capitol pe care l-am intitulat „Exercițiu de martorare în spectacolele lui Radu Afrim". Am folosit acolo un concept care mă preocupă, cel de „martorare" — o prezență lucidă în fața experienței, fără judecată și fără fugă. Dar acum, scriind pentru altcineva decât pentru mine, simt nevoia să mă întorc la ceea ce e anterior oricărui concept: la ce simți când te afli acolo.

Ce simți este un soi de dezorientare fertilă. Personajele lui Afrim se mișcă pe scenă ca într-un somn agitat al memoriei colective — sunt oameni obișnuiți prinși în gesturi obișnuite, dar totul e ușor deplasat, ușor supraîncărcat, ca și cum ai privi un album de familie al altcuiva și ai recunoaște, cu un fior, expresii, posturi, obiecte din propria ta casă. Universul scenic abundă de detalii — un radiocasetofon, o perdea cu flori, un pahar de plastic, un poster vechi. Nimic nu e decorativ. Totul funcționează ca un reziduu afectiv, ca un fragment dintr-o memorie care nu a fost niciodată formulată, dar care a rămas în corp ca o tensiune, ca o postură, ca un miros.

Afrim este regizorul care a înțeles ceva esențial despre cum funcționează psihicul uman: că ceea ce ne marchează profund nu sunt doar evenimentele mari, spectaculoase, catastrofice, deși acestea își fac din plin loc pe scenele lui. Ceea ce ne marchează sunt gesturile mărunte, repetitive, tăcerile prea lungi la masa de seară, privirea unui părinte care nu reacționează, melodia care se aude mereu din camera de alături. Din aceste fragmente construiește Afrim universuri care au densitatea și logica visului. La fel ca în filmul „The Cook, the Thief, His Wife & Her Lover” al lui Peter Greenaway, fiecare scenă pare un tablou, o fantasmă care se developează lent.

Dacă există un fir roșu în tot ceea ce a construit de-a lungul anilor — de la „Tihna” (Teatrul Național Târgu Mureș, compania Tompa Miklós), după romanul omonim al lui Attila Bartis, până la „Teatro Lúcido la malul infinitului” (Teatrul de Stat Constanța) sau „Casa dintre blocuri” (Târgu Mureș) — acel fir roșu este singurătatea. Dar singurătatea la Afrim nu e o temă. Este mai degrabă un mediu, o substanță în care plutesc toate personajele sale, indiferent dacă sunt prinse într-un univers domestic grotesc, într-un doliu neelaborat sau într-o poveste de dragoste care se dezintegrează sub presiunea a tot ceea ce nu poate fi spus. Fiecare poartă înăuntru o lume proprie, necunoscută altora, care se desfășoară pe furiș în timp ce curge lumea vizibilă. Iar Afrim pune în scenă exact această simultaneitate, creând mai multe lumi care se desfășoară în paralel, după coordonate diferite, și totuși înrudite prin aceleași sentimente de nedreptate existențială, de pierdere, de intimitate pusă la încercare.

Personajele oscilează fluid între a fi principale și a fi figuranți — trecere care redă subtil modul în care fiecare om este deopotrivă protagonist al propriei drame și figurant trecut cu vederea în drama altuia. Această mișcare perpetuă, acest „glissando” între cel mai grav și cel mai acut registru este marca unui creator care urmărește ceea ce am numit în carte „o înțelegere sferică" a vieții și a morții. Afrim nu ilustrează o temă. O înconjoară.

Ce face el cu actorii e un capitol aparte. Jocul lor e condus spre o zonă în care nu mai e clar unde se termină personajul și unde începe persoana. Nu e vorba de metodă în sens clasic. E vorba de o generozitate artistică rară — Afrim pare să le ceară actorilor să se expună pe ei înșiși, să pună la lucru ceva din propria fragilitate, iar în schimb le oferă un spațiu în care acea fragilitate devine forță. Însă ce fel de regizor este Radu Afrim? După cum mărturisea el însuși, într-un interviu pentru Radio România Cultural: „Mie îmi ajunge o imagine ca să fac un spectacol bun de patru ore".

Ceea ce se întâmplă în sală, în timpul unui spectacol afrimian, seamănă cu experiența pe care o descriu în cartea mea atunci când vorbesc despre funcția martorului: o prezență care nu judecă, dar care înregistrează, o privire care susține realitatea fără butaforii. Spectatorul este invitat să-și observe propria reacție — dezgustul, amuzamentul, emoția care urcă neanunțat, recunoașterea bruscă a ceva ce părea străin. Afrim nu se oprește la catharsis, la simpla evacuare afectivă. El deschide ceva și apoi te lasă acolo, în fața a ceea ce s-a deschis, fără să te salveze. Iar exact în acest gest al nesalvării stă forța extraordinară a teatrului său. Te încredințează propriei tale capacități de a privi.

E un regizor care nu se ferește de urât, de dezgust, de decrepitul și de sinistrul care se cuibăresc în fiecare persoană. Elaborează violența ca un arhitect, dansează cu nebunia pentru a o aduce în lumina conștiinței, și prin asta eliberează o vitalitate reprimată care funcționa ca un zid de sticlă — vizibil, dar impenetrabil. Ca Dionysos, zeul creației și al fragmentării, Afrim are curajul de a arăta că o ființă își descoperă conturul prin divergență, prin contrast, prin ceea ce suferă în singurătate. Că ruptura este, de cele mai multe ori, condiția oricărei deveniri.

Revenind la întrebare: ce are deosebit teatrul lui Radu Afrim? Că te lasă altfel decât te-a găsit. Intri cu o certitudine sau cu o obișnuință și ieși cu o întrebare pe care nu ți-o puneai. Ieși cu o imagine care nu dispare. Cu recunoașterea unei afinități profunde cu ceva ce părea la început de netolerat. Într-o lume care privilegiază explicația rapidă și discursul polarizat, un artist care rămâne în ambiguitate, în neterminat, care te invită acolo și apoi nu te salvează — este un dar rar. Și, dacă mă întrebi cum am văzut acvariul ăsta invers, cum am privit din afara geamului spre mine, pot spune că a fost printr-un telescop afrimian.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp