Am o dispută personală cu importanța golăniei în angrenajul societății. Golănia este o parte consistentă și importantă a comunităților. Nu există societate fără o formă sau alta de golănie. Golănia este o formă de expresie, este un vital canal de scurgere pentru frustrări ori neajunsuri. Un soi de canalizare care ține străzile și bulevardele curate.
Problema la noi este că, în București cel puțin, golănia este aproape un soi de manifestare a normalului.
Aici este marea problemă! Golănia trebuie admisă și păstrată în forma ei de sfidare a normalului, nu de manifestare a lui. Orice sfidare este utilă uneori, ea punând normele la încercare fie pentru a le valida, fie pentru a le regândi ori reconstrui.
Dar atunci când sfidarea devine firească, atunci când golănia devine normalitate și nimeni nu-și dă seama de acest lucru, devine complicat. Iar acest lucru degenerează în haos, mizerie, lipsă de respect și așa mai departe. Golănia trebuie să existe ca o redută a celor care sfidează legile și regulile și care, fie își trăiesc pur și simplu prostia, fie încearcă să facă ceva. Golănia nu trebuie însă să devină un alter ego tolerabil, dar sâcâitor al firescului de zi cu zi. Dacă vedem un golan sau o golănie, ar trebui să fim în stare să ne simțim lezați, nu familiarizați.
Golănia a devenit o condiție a normalalui, din păcate. Din această cauză suntem atât de rău deranjați de ea! Pentru că nimeni nu o mai percepe drept golănie, ci pur și simplu drept o stare mizerabilă de normalitate. Când o societate începe să își privească normalitatea cu insuportabilitate și sufocare, atunci înseamnă că drumul pe care a apucat-o este unul destul de rău.
La ce golănie mă refer? Păi putem începe cu manifestările din trafic, care de cele mai multe ori nu au nicio justificare credibilă (de exemplu parchezi pe locuri special amenajate pentru persoane cu handicap sau pentru familii cu copii fără să fii în vreuna dintre aceste două situații) și putem continua cu parcagiii împotriva cărora nu face nimeni nimic. Iar apoi putem termina cu scandalagiii de cartier, șmecherii de banii gata sau controlorii de RATB care controlează pe cine au ei chef (adică pe cei de care nu le este frică). Sau, pur și simplu, tot ceea ce ne deranjază în jur, la noi sau la ceilalți, și cu care ne-am obișnuit până la intimitate, atât de adânc, încât deranjul este pur și simplu cronic: nu ne sâcâie, ci am învățat să trăim cu el - o continuă stare de disconfort pe care nu putem pune întotdeauna mâna.
Normalitatea noastră degenerativă ne duce societatea înspre haos. Iar în haos nu se pot crea obiceiuri bune, nu se pot contura valori, nu se poate concentra cultura decât pe spații foarte mici, ca niște limbi înguste de pământ uscat într-o mlaștină.
Cred că golănia poate salva o societate dacă oamenii se pot unii împotriva ei. Pot face front comun. Oamenii se pot coagula în jurul unei cauze și pot lupta împotriva unui rău comun. Dar oamenii nu se pot coagula într-un front comun împotriva a ceea ce consideră normal.
Nu golănia sau golanii sunt problema, ci faptul că începem să nu mai avem nicio problemă cu acestea. Pasivitatea? Toleranța dusă la extrem? Nepăsarea? Frica? Lipsa de speranță? Dezolarea în fața vieții? Sunt, poate, probleme mai mari decât golănia.
În scara blocului meu din Colentina se întâmplă regulat ceaiuri dansante cu semințe, bere, Cola, „iarbă” uneori, chipsuri, floricele și manele. O șleahtă de hăndrălăi și domnișoare care nici măcar nu locuiesc în bloc ori scară, dar care se adună acolo pentru a curta anumite vecine. În urma lor rămâne un mic munte de gunoaie. Nu le pasă de nimic.
Petrec până la 2 dimineața, fac mizerie, fumează. Cică să sunăm la Poliție, este îndemnul administratorului către locatari. Dar toată lumea știe că dacă în Colentina suni la Poliție și reclami ceva de genul acesta, îți vei găsi mașina zgâriată ori ușa de la casă vandalizată - asta dacă nu te alegi bătut așa cum s-a mai întâmplat cu nefericita femeie de serviciu care a îndrăznit să se ia de unii pentru că lasă mizerie în urma lor. Este o realitate pe care nimeni nu o spune și o anormalitate pe care nimeni nu o reclamă. Este o stare de fapt, este normalitatea traiului într-un cartier firesc și trist, pe o scară de bloc firească și tristă în care nimeni nu mai are puterea de a discerne normalul de anormal. Acest concubinaj de largă uniune dintre normal și anormal este alimentat de frică și neîncredere. Ce să faci? Să cobori și să le spui de la obraz?
Vecinii nu coboară să dea zăpada din fața blocului, darămite să sară la bătaie, dacă apărarea firescului sau a bunului simț o cere. Să suni la Poliție? Știm ce înseamnă asta! Au pățit-o alții, s-a creat mitologia, adio, deci! Și așa se creează firescul anormalității: plasând golănia și sfidarea în bula unei normalități incomode cu care nu poți lupta. Și așa începi să o tolerezi, să bagi sub preș, să înjuri printre dinți, să îți spui cu dor și jale că asta e și să acumulezi frustrare.
Nu golănia sau golanii sunt problema, ci faptul că începem să nu mai avem nicio problemă cu acestea. Pasivitatea? Toleranța dusă la extrem? Nepăsarea? Frica? Lipsa de speranță? Dezolarea în fața vieții? Sunt, poate, probleme mai mari decât golănia. Totuși toate aceste probleme ridică toleranța organismului social la golănie până într-acolo unde nimeni nu o mai alătura anormalității. Cronificarea golăniei. O durere surdă și constantă care nu ne mișcă, nici nu ne ucide, dar care nu ne duce nicăieri.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Poliția intervine în astfel de cazuri numai dacă este anunțată pentru că NU are cum să afle altfel. Te aștept să ne povestești cum a fost.