În urmă cu 13 ani am plecat pentru prima dată din orașul natal. Am luat acceleratul de noapte pentru a ajunge devreme, în prima dimineață a viitorului meu de arhitect. Mușamaua maro, lucios-lipicioasă a banchetei îmi oferea sprijinul și căldura în cele aproape patru ore de mers. Între timp, acceleratul și-a schimbat numele și a încetinit. Acum face puțin peste cinci ore.
Însă trenul de Moldova a rămas același camarad de companie, loial și cu o mică întârziere, înghețat cumva în timp, cu aceleași personaje, aceleași rutine, aceleași genți de rafie îndesate sub și deasupra scaunelor. S-au schimbat filmele downloadate de pe net, care rulează pe cel puțin unul din laptopurile prezente pe masa îngustă a fiecărui grup de patru scaune. Deși, uneori, Matrix încă se mai difuzează în programul cinematografului ad-hoc, subtitrat în continuare de veveritzabc@yahoo.com.
S-au schimbat și produsele din coșul vânzătorului de bere rece, sucuri și apă minerală. Acum sunt mai multe, mai reci și mai scumpe. Nu am înțeles niciodată cine este acel vânzător, dacă este unul din mecanici, primenit în civil sau pur și simplu o verigă dintr-un lanț mai lung al unei înțelegeri bănești, interne. Cert este că am contribuit și eu adesea la creșterea și întărirea acestei micro economii. Economie din care fac parte probabil și surdo-muții ce așază cu grijă și fără grabă o gamă largă de produse, în grămezi identice, pe fiecare măsuță. Mereu am fost fascinat de alegerea produselor: pixuri, carnețele, plasturi, joculețe, brelocuri. Cu siguranță, ele reflectă cererea, cutiile cu plasturi fiind nelipsite din oferta surdo-muților nomazi, la fel cum pachetul de șervețele este veșnic prezent în geanta oricărei femei românce care se respectă, indiferent de generație sau context.
„I wanna wish you a Merry Christmas”, răsună zgomotos din telefonul domnului în vârstă, care ocupă scaunul de vizavi. Probabil un ring-tone adecvat sărbătorilor ce bat zgomotos la ușă. Însă cântecul celebru, recalibrat pe un pitch mult mai înalt, ce aduce cu vocea unui preșcolar prea înflăcărat la serbarea de sfârșit de an, continuă într-un loop neîncetat și fără semn de întrerupere. Domnul este entuziasmat de ceea ce pare a fi un filmuleț de pe YouTube și nu realizează disconfortul celor din jur. Mă uit în stânga și întâlnesc privirea nedumerită, ușor amuzată, dar vădit deranjată a unei tinere. Dăm sincron din umeri și ne vedem de ale noastre. Cântecelul rămâne în loop, dar răbdarea iese.
- Cred că restul cântecului este la fel, mă aud articulând cu o voce calmă și dură, uitându-mă în ochii celui entuziasmat întru nefericirea mea.
Dânsul rămâne nedumerit pentru o clipă iar apoi, închizând cântecul de coșmar, murmură:
- Era de la fata mea...
Un fior de vinovăție îmi înțepenește în gât orice silabă ar urma și nu pot decât să observ cum veninul celor spuse de mine își face efectul treptat. Apropierea pe care am reușit să o închegăm în urmă cu câteva ore, printr-un simplu „Bună seara”, s-a dizolvat în câteva clipe. Picioarele se strâng într-o despărțire tandem, fiecare pereche revenind în spațiul strict personal, unde fiecare articulație formează un unghi drept. La fel de repede se strânge și haina pe care o ținea larg pe genunchi, acum făcută sul și trasă cât mai aproape de sine.
Mă simt îngrozitor. Oare tânăra din stânga ce simte? Îmi îngrop rușinea în paginile unei cărți ce mă aștepta salvator în mână și încep să contemplez la o formulă de remediere.
Cu o siguranță sănătoasă, un tânăr ce poartă pantalonii unei uniforme pe care nu o pot identifica ușor încearcă să scoată o valiză veche, de piele, printre hățișul genților de pe coridor.
- Să trăiești, flăcău! îi mulțumește pentru trudă un bătrân, de aceeași vârstă cu Crăcinul, bucuros că cineva i-a întins o mână.
Oare el când a plecat prima dată de acasă? Între timp, un al doilea tânăr, cu aceeași uniformă și cu o bereta înfiptă elegant între curea și pantalon îl asigură că va fi ajutat până la capăt. Mă uit către domnul de vizavi așteptându-mă să-l văd cum contemplă admirativ etica și disciplina ce se desfășoară în paralel cu noi. Spre încântarea mea, de această dată, este din nou pierdut în telefon.
Când trenul încetinește lent sub scrâșnitul sigur al roților de oțel, o parte dintre pasageri se grăbesc către ieșire, lăsând în urmă geci, sacoșe, poșete și pe Neo încremenit preț de câteva minute într-o încovoiere imposibilă, DVD-Rip, pe monitorul unui HP prăfuit.
Amintindu-și nostalgic de vremurile în care se fuma pe culoar, cinci tineri împart spațiul îngust și acru al intrării în vagon. Sunt câteva minute în care pot termina țigara începută în stația precedentă.
- Hai, bă, că s-a oprit! își trezește brusc cineva amicul, sperând că întârzierea în salonul de fier nu-i va prejudicia satisfacerea viciului.
Copleșit de un sentiment de vinovăție, și profitând de scurta evacuare a capătului de vagon, mă aplec către victima durității mele verbale și îmi cer scuze. Îmi cer scuze pentru alegerea nepotrivită a cuvintelor și, sub scuza unei probabile oboseli, îmi exprim încă o dată regretul pentru cele spuse. Sunt iertat.
Între timp, misteriosul vânzător în pulover gri străbate pentru a patra oară culoarul, parcă de fiecare dată din aceeași direcție, sfidând linearitatea fierătaniei în care sălășluim. De această dată oferta conține „ceai sau cafea”, elixirul de prim ajutor împotriva timpului și frigului ce se scurg încet și deopotrivă pe sub ușa. Trenul se oprește din nou, de aceasta dată staționând liber în bezna nesfârșită și presărată cu lumini albe, galbene, și mai ales stinse. Foșnetul pachetelor de țigări începe, se intensifică, iar în cele din urmă se pierde pe culoar într-un amalgam de chicoteli înăbușite de fum. Tot pe culoar se pierde și cel care stătea în stânga bărbatului cu telefon. Pleacă cu tot cu geacă, geantă și sacoșă. Pleacă să-și găsească liniștea pentru câteva zile. Pleacă acasă.
Haldele de steril semnalizează apropierea de oraș. Urmează satul, biserica și podul. Apoi blocuri – locuri de beton în care oameni răsfirați în toată lumea se adună laolaltă, în familie. Unii sunt mai mulți decât anul trecut, alții mai puțini ca altă dată.
Domnul de vizavi se va întâlni cu fiica. Vor sărbători împreună Crăciunul și poate vor asculta „I want to wish you a Merry Christmas” în tihnă. Acum doarme lungit pe ambele scaune, cu fața către spătar și cu geaca pe umăr. Îi urez drum bun, aproape în șoaptă. El sforăie liniștit, aproape în șoaptă. Studenți, absolvenți, ingineri, avocați, arhitecți, oameni îmbrăcați cu toate meseriile, ne facem cu toții loc, încet, către ieșire. Coborâm de pe scara metalică și, călcând pe gresia veșnic spartă de pe peron, îmbrățișăm frigul familiar al orașelor din nord. Trenul pleacă mai departe, cum a făcut-o mereu și se va întoarce, așa cum a facut-o mereu, cu oameni vechi și oameni noi, pe aceleași două dâre de oțel ce le-a lăsat în urmă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Când făceam eu naveta, pe la mijlocul anilor optzeci, cine părăsea ultimul compartimentul deșuruba și becul din plafon, să-l ia acasă, neștiind că filamentul funcționa la 12 volți. Știu că e greu de crezut acum, dar genul ăla de oameni chiar exista, iar dacă cu 5 minute înainte de a ajunge la destinație se ducea la toaletă asta se datora și posibilității de a găsi binecuvântatul sul de hârtie, cu aceeași destinație ca a becului. Vagoanele nemțești aveau neoane, de-alea lungile, și scăpau nevandalizate. Perdelele? în cazul în care nu puteau fi smulse, măcar erau utile în a face luciu bocancilor cu ele.