România, un curcubeu ținut în cușcă

"Mergeți la București?", scurt, dat afară cu fum de țigară. Omul mă priveşte pe sub căciulă, aşteptând să răspund mai repede. De parcă ai putea, din Gara Buzău, să mergi în altă parte, când singurul lucru pe care îl aștepti să vină din Moldova e trenul.

"Deci, mergeți?". Mă uit la șine, mă uit la mine, mă uit din nou la căciula omului din faţa mea. Există un tip de căciulă standard, ca uniforma de polițist de circulație, care-ți spune dacă purtătorul lucrează afară sau în sală. Se aşează pe ea scamele în direcția vântului și se întoarece într-o formă geometrică ciudată, mai groasă spre ceafă, mai fină spre tâmple. Ce să mai, imaginați-vă cum mă uitam contrariat, la acest domn și căciula lui - combinație între coiful unui conchistador şi cuşma lui Burebista- în Gara Buzău, duminică la 17 fix.

"Domnu', mă auziți? Sau cer prea mult?"

Cum adică să ceară prea mult? Luat cu antropologia căciulii- ființă vie, nu i-am mai văzut nici fața, nici mustața și nu am băgat de seamă nici geamantanul pe care mi-l împingea spre picioare zâmbind ruşinat, dar încântat c-a rezolvat.

"Vă multumesc mult. Nici nu ştiu ce mă făceam. Băietu', asta al meu, n-a putut să vină". Abia acum încep să realizez ce vină am eu în toată povestea. "E student, domne', n-a putut să vină și nici eu să ajung, stă la cămin și e 1 Decembrie, Ziua Națională. Duceți-i dumneavoastră geamantanul!".

Cum să spui nu? Pe lângă faptul că poți fi acuzat de lipsă de patriotism, dacă privezi un student de pachetul de acasă, fix de Ziua Națională, domnul din Buzău a început să-mi placă. Mâine intră "douăzecişipatru", deci pe el îl prinde ziua României afară, nu în sală. Își iubește copilul și toate speranțele le pune în studenția lui și-n Bucureștii pe care nu prea îi are la suflet, că-i prea multă hoție și prostie. "Dar parcă la Buzău nu-i la fel?! Măcar, Capitala e mai mare." Adică, mai mare, deci are, statistic vorbind, mai mulți hoți și mai mulți proști?

În fine, e ușor să ghicești un orăşean de un om crescut la țară, după cutele lăsate-n plamă de sacoșă. Ați băgat de seamă cum baierele pungilor de plastic din supermarket, atunci când cărați până la refuz și peste, îți strâng degetele ca o menghină cu margini ascuțite? Numărul cutelor de pe mâini e dublu față de numărul sacoşelor, iar icnetele direct proporționale cu distanța până la parcare. 

Faceți un exercițiu și doar ascultați cu atenție: gem mall-urile de durere când vin sărbătorile.

Singurul icnet al domnului meu din Buzău a semănat cu al unui mare tenismen în fața serviciului decisiv. Ridică valiza, se apucă de bara uşii și gata, e în tren. "Privatele astea sunt mai înalte", a constatat și el ce am simțit și noi, ceilalți călători. Mai înalte și parcă mai dese decât cele ale cefereului. Ăsta-i mersul vieții și al trenurilor. Viața s-a privatizat veselă, cu mici intervenții ale DNA-ului pe diverse rute.

"Ajunge la 19:36, plus sau minus 10-15 minute. Și privatele, să stiți, tot așa intârzie". Nici nu mă gândeam că e altfel. Nu-i nimic, trag geamantanul pe culoar, lângă locul 48. "Pardon!", trag geamantanul în locul picioarelor și picioarele le mut pe culoar, "hai domne'!", trag un picior peste geamantan și unul sub bancheta, "pe unde vrei nene să trecem?", îl las pe "nene" să treacă, dau geaca jos, îmi frec mâinile și dau să apuc valizoiul, ca să-l cocoț... "Nu, nu, nu!". O mână fără cute, prelungire a unei căciuli cunoscute, mă opreşte. Domnul din Buzău nu plecase, simțea el că era s-o comit și m-a oprit. "Nu o urcați, că nu încape decât culcată!".

Asta e momentul în care prietenii, cărora le-am povestit întâmplarea, mă opresc. "Bine, bine, dar dacă era un terorist isis care îți dădea bomba, ca s-o duci fix la Bucuresti, de ziua țării?", hohote de râs. Așa e orăşeanul care se uită prea mult la atentate. Găsește pericolul în orice tren, până și în cel de Buzău.

Îi ignor, mai ales că am argumentele de partea mea, domnul din Buzău nu pirotehnie, ci gastronomie, trimitea în valiză.

"Mai exact, sarmale. Sunt puse în sus niște borcane cu sarmale, le-a făcut mumă-sa. Și-s cu foaie de varză d-asta, de Buzău, cu suc, cum îi plac lui. De aia, să nu urcați valiza culcată, că o să vă treziți că începe să picure din ea!".

Două ore, plus sau minus 10-15 minute, am ținut geamantanul cu sarmalele domnului student ca pe o comoară națională.

Din tren, lăsând Buzăul în spate, îți dai seama usor că țara e neschimbată. Până la Ploiesti tot vagonul transpiră, până și geamurile au glandele condensului prezente, iar ușa, ușa vagonului pare a fi una și aceeași, în tot trenul, mutată fără știrea călătorilor de iscusiții controlori, de la un compartiment la altul. 

Așa cum oamenii poți să-i recunosti după schiopătat, ușa asta e simplu de deosebit, are un tic nervos - nu se închide total niciodată. Ceea ce, pot spune unii, e un lucru benefic - mai respiră gândurile oamenilor. Poți să ieși mai repede pe hol, să vezi lucrurile și din altă perspectivă. Să cântărești investițiile țării în infrastructură, după zdruncinăturile trenului, să vezi avansul în educație și tehnologie după numărul localităților fără lumină.

Dacă te uiți la România din viteză, parcă stă, deși e tot timpul pregătită să sară. Din școală, de când suntem învățați să ne respectăm strămoșii, care mai de care mai mari și mai viteji, avem senzația că putem mai mult. Că suntem sortiți unui destin măreț spre care altcineva trebuie să ne poarte. Și-n lipsa măririi, creștem cu frustrarea națională că România e un curcubeu în cușcă, nelăsat să-și consume culorile până la capăt.

Și uităm că-n noi, în fiecare din noi, e România, urâtă, sau frumoasă, după forma coloanei vertebrale și a culorii sufletului fiecăruia.

În Bucuresti, la 19:46, prin geamul aburit al trenului de la Buzău, mă priveste un tânăr de douăzeci și ceva de ani, cu capul descoperit. "Vă mulțumesc mult, sper că nu v-a suparat prea tare tata. Așa e el, da e om bun".

Cum să mă supere? Domnului din Buzău eu i-aş trimite azi toate paradele şi fanfarele, defilările şi tricoloarele.

Lui şi tuturor părinților, care de atâția ani umplu geamurile și pervazurile din Regie și ale altor cămine cu borcane de zacuscă şi sarmale.

Pentru că ei găsesc viitorul acestei țări în destinul copiilor lor. Iar dacă ei, copiii, reușesc, fiecare, separat, pe drumul său, nouă împreună, drumul ne va fi mai bun.

O țară nu e compusă din concepte, ci din oameni, așa că lor, acestor părinți-eroi personali ai fiecăruia dintre noi, trebuie să le spunem azi: La mulți ani!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp