Biblioteca pentru hoți

foto: Profimedia

Acum 40 de ani absolveam Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava, azi Colegiu Național. În acești cincizeci de ani nu a plecat nimeni în vacanță pe Lună, dar s-au întâmplat fapte care au iscat controverse și care au atacat, scandalos, bunul meu simț și cei șapte ani de acasă. Mai aproape de prezentul plenar, în ultimul an ca studentă a unei Facultăți englezești de Artă, am asistat la trimiterea în exil, la vânzare pe platformele specializate din online, a trei-sferturi din cărțile dedicate departamentului de Litere. După ce, în loc de tratament cu algocalmin, ni s-a spus că, inițial, fuseseră digitalizate. Pagubă în ciuperci. Unele cărți au ieșit pe picioarele lor, altele au fost scoase în cărucioare cu rotile sau pe proteze. Rectorul s-a fâstâcit un pic, după care a promis unele noi, contemporane; alea vechi prinseseră miros de acru și făcuseră prea mulți purici. Apoi s-a mai produs un „Nu trage, dom’ Semaca, sunt eu, Lăscărică!”. Spălam vase și ascultam podcastul unui jurnalist și scriitor american, autorul unei singure cărți, până acum, în care relata cum un cetățean de la celălalt capăt al lumii i-a trimis un mesaj, ca să-i spună că subiectul cărții era chiar viața lui. Scriitorul a dat în „Du-te dom’le, e ficțiune, doar nu vrei drepturi de autor!”. Ăla nu voia drepturi de autor, voia să se facă un film după carte, să vadă și copiii cine-a fost el. 

Așa că nu mi s-a deranjat mirarea când Nică a lui Ștefan Apetrei, ăl de umbla Creangă, s-a hotărât să mai ia o dată drumul Broștenilor. Ca și pe vremuri, Bistrița întărâtată de căldurile acelea, s-a umflat din mal în mal și a tras și ceva case după dumneaei. De data asta caprele au venit numai în vizită, ca să se mehăie (că de behăit, gândesc pe firul logic al lui Beckett, behăie doar oile), ca de campanie electorală. Anticipatele au invitat lupul dacic la praznic. Poate doar pietroiul care se hâțâna să-i fi scăpat din brațe lui Sisif, dar oamenilor li s-a promis apă și energie, apa a trecut pe-acolo, mai urmează să li se trimită și niște suplimente alimentare, ca să-și poată ridica casele la loc, după cum zicea americanul globalist: build better! ... că dacă o fi să vină și nepotul lupului, măcar să dea cu capul de cărămidă, nu de scânduri și chirpici. Dar nu numai lupului i se vărzuiește privirea când trece viitura, ci tuturor partidelor li se împăunează mușchii. Nu mai vorbește nimeni de concediile în străinătate plătite în păduri și sisteme de irigație. La București, pentru uitare, se dă ana-fură. Nu fură instituția, că are buget de la stat, fură conturile personale ale unora protejați de nume precum alcoolicii anonimi. Și tot de la București aflu că s-au supărat magistrații. Magistrații mai catolici decât Papa, care au vândut și ei indulgențe, după care au cerut tinerețe fără bătrânețe și pensie pentru stres emoțional. A mai cerut unul tinerețe fără bătrânețe și a ajuns, până la urmă, într-un colț întunecos, ca de pușcărie. Nu au fost banii de indulgențe de ajuns pentru alungarea lanțului amintirilor? Că despre conștiință nu mai au curajul să vorbească nici măcar filosofii!

Și dacă tot s-au umflat și apele, și mușchii, nu pot să nu iau în discuție și intrigile bătrânului Dumas. Și nu doar pentru că unul din regizorii ecranizărilor a trecut pe lista uneltirilor și o rupere de nori. A tras cu tunul și i-a adunat unul câte unul! Pe mușchetari. După cincizeci de ani. Unii de la cimitir, alții încă în vigoare. Când Bacovia s-a plâns de liceu ca de un cimitir al tinereților rebele, nu s-a gândit că unii vor crede că poeziile se învață de la festivaluri. Săraca limbă română, scuipă pe dește fără spor, că i s-a digitalizat imaginația! Nu se mai poate vorbi de prostia omenească, antreprenorul nu mai bagă soarele în casă cu tărăboanța, ci i-a făcut sufragerie pe acoperișul casei. Inteligența de infracțiune artificială scrie povești care s-au mai scris, dar nu a avut cine să le mai citească, așa că omul nou, post-sapiens, plânge ca un crocodil, cu lacrimi de intelectual. Nu știu ce să le spun profesorilor mei, mai ales celor din liceu, care m-au făcut să cred că învățătura e mai de folos, în viață, decât șmecheria. Și pe culoarele liceului din Suceava treceau umbre, zăbovind, uneori, ca să ne priceapă flecăreala. Zidurile vechi și colțurile întunecoase strângeau între dinți șoapte din alte vremuri. Profesorii ne certau pentru lipsa panglicii albe, pentru fustele prea strâmte, nicidecum prea scurte. Băieților le stătea bine în costume, deși cu toții ne dădeam aere de nefericiți. Dădea bine, aproape poetic. Deși nu am fost vreo alintată a sorții, sau poate tocmai de aceea, am păstrat amintiri prietenoase din timpul liceului. M-au lăsat nedumerită, mai târziu, traumele iscălite ca în carnetul de note ale unora dintre foștii mei colegi. Anul acesta s-au făcut cincizeci de ani de la semnarea actului de maturitate. Dar oare l-am luat în serios? D’Artagnan, Athos, Aramis, Porthos și toată garnizoana de mușchetari au hotârât să ne întâlnim în noiembrie, când spiritul ni se mai însănătoșește, așteptând cu un ochi sarmalele și cu celălalt cozonacul de Crăciun. Pentru multă vreme am crezut că invitațiile selective erau ceva specific manierelor noastre, dar am observat și la alții profesori lăsați pe dinafară pentru că au fost prea aspri, colegi invitați pe bază de afinități pe care Goethe le-ar fi înțeles greșit, colegi care s-au ridicat deasupra vârstei adolescenței și care nu se mai uită înapoi, nici măcar cu mânie. Mă bucură, dar mă și întristează faptul că relațiile dintre colegi s-au conservat cu aceeași grijă ca și la Arhivele Statului: care au fost frumoșii clasei au rămas frumoșii clasei, care au fost deștepții clasei au rămas deștepții clasei, care au fost marginalizați degeaba și-au adăugat titluri, nu ține! Și tocmai de aceea amestecul bătrânului Dumas a cauzat niște perturbări care au dus la iarna vrajbei noastre. Nu iunie, nu iulie, nu august, direct noiembrie, cu frig în oase și chiciură pe suflet. Și Lady de Winter. Mi-ar fi convenit mai mult rolul lui Richelieu, dar pe vremea aceea nu se făceau schimburi de locuri, pe scaune, fără decapitare. Cu adevărat formidabil e faptul că am avut o colegă pe care înainte de măritiș o chema Mazarini! Cărțile umblă după potriveală. Lady de Winter a fost judecată pentru trădare, după care a fost scoasă din distribuție, pentru ca Ana și Regele să-și vadă, liniștiți, de acareturi.

Contrar a tot ce spune datul în cărți, mie chiar mi-au fost dragi colegii de liceu, iar profesorilor mei le datorez parte din ceea ce sunt astăzi; nu sunt dintre aceia care cred că s-au deșteptat singuri.

De ce caută oamenii, câteodată, să-și întâlnească trecutul? Pentru că undeva, într-o clipă scăpată de sub supravegherea domnului contabil, cineva s-a hotărât să scrie o carte.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp