Este titlul unui articol publicat de un blogger la începutul lunii martie. Mă întreb retoric dacă gluma, ironia și corectitudinea politică i-ar fi permis, lui și celor care gândesc ca el, ca în loc de Biserică să scrie: ungurii, evreii, țiganii, homosexualii etc.?
Evident că am ironia (și sper că și autoironia, fiind „popă”) de a gusta glumele pe seama Bisericii, chiar și unele gen TNR, KMKZ, atâta timp cât se leagă de metehne care constituie materie de convertire pentru slujitorii altarului. Apropo, știați că cele mai bune glume despre Biserică și popi le spun preoții și călugării?!
Titlul articolului din blog este doar un pretext pentru a reflecta asupra Bisericii. Suntem aproape de sărbătoarea Paștelui și nu poate să nu răsune ecoul: „Răstignește-l, răstignește-l! La moarte cu el!”
Cei care au strigat așa credeau în Dumnezeu, dar nu în Cristos; mulți, astăzi, cred în Dumnezeu, dar nici să nu audă de Biserică. De ce? Sunt multe motive.
Unii cunosc doar „Biserica de la ora 5”. Au avut relație cu ea exclusiv din perspectivă negativă. Este ca și cum dumneavoastră ați cunoaște lumea doar uitându-vă la știrile de la ora 5. Nici eu nu aș dori să trăiesc într-o astfel de lume și nici nu aș frecventa o Biserică a orei 5. Știu, este o problemă de credibilitate și de har întrupat; unii slujitori ai lui Dumnezeu sunt mai degrabă popi decât preoți, lupi în haine de oaie.
De ce ajung unii să dorească moartea Bisericii? Pentru că în loc să primească Viață de la ea, s-au simțit storși de viață.
Dacă Biserica (preoții) ar fi în viața creștinilor mai fidelă față de Cristos, ea ar fi adesea, ca și Isus, mai iubită, dar ar fi, în mod paradoxal, ca și El, mai persecutată. Dacă nu o doresc moartă, mulți doresc o Biserică secularizată, naturalizată, fără veșnicie. Putem constata că trăim vremuri în care lumea ne propune „religii” fără transcendență ori misticisme fără supranatural. Suntem ispitiți de rețete de fericire, armonie și nemurire. Numai un creștin sănătos știe că la acestea se ajunge nu pe bază de rețetă, ci de convertire.
Atâta timp cât cerul este doar pe pământ, nu mai avem nevoie de Biserică; ne va fi suficientă o „spiritualitate” socială, un dumnezeu ONG-ist.
Pentru unii astăzi credința este un hobby și nu un stil de viață. Pentru alții, știm bine, credința frizează adesea superstiția. Relația de iubire și convertire față de Dumnezeu este sufocată și „garantată” de observarea mecanică a atâtor canoane și reguli nescrise. Acestea se petrec pentru că uităm, sau nu am știut vreodată (valabil și pentru unii slujitori ai altarelor), că Biserica, mai mult decât o instituție și un set de norme, este mai degrabă o Viață care se comunică.
Cum să aflăm Cerul pe pământ? Unde să mai găsim popi cu Cerul în suflet, fapte și grai?
Suntem înconjurați de pendulul extremelor: pe de o parte oameni religioși, dar fără o reală credință, îmbibați în multe ritualuri și mânați de o profundă superstiție; pe de altă parte avem oamenii credincioși, dar fără religie, fără biserică, fără apartenență, care nu depind de nimeni, un fel de onaniști spirituali.
Nu există un creștinism privat. Dumnezeu ne iubește pe fiecare în parte, dar nu ne iubește în mod separat: ne iubește în Biserică. În ea divinul ni se oferă prin tot ceea ce înseamnă uman. De aceea, în Biserică totul este contrast și paradox.
Biserica este un paradox: se spune că este sfântă, dar este plină de păcătoși - nici eu nu mă simt prea bine :) . Are misiunea de a-l scoate pe om doar din preocupările pământești și de a-i aduce aminte de vocația la veșnicie.
Biserica nu expiră niciodată și nu moare. Dar, da, sunt și aspecte ale Bisericii care expiră, care se cuvine să „moară”. Aici pot fi slăbiciunile firii, uneori dioptriile prin care oamenii sunt mai degrabă învinovățiți decât iubiți, cât și unele anacronisme ale evanghelizării. Nu, Biserica nu trebuie să fie la modă; ea trebuie să fie semnificativă și cu sens. Deci nu Biserica trebuie să dispară sau să moară, ci formele ei ruginite în proiect prin care nu reușește să îl mai transmită pe Dumnezeu, refugiindu-se în baricada „poruncilor”, a „canoanelor” și a apologiei. Oricum, rolul primordial al Biserici nu este acela de polițist, procuror sau ANAF spiritual, ci de antrenor în ale Cerului.
Pentru a accepta Biserica trebuie să o luăm așa cum e, atât în dimensiunea ei umană cotidiană, cât și în realitatea ei eternă și divină, deoarece, de drept și de fapt, disocierea este imposibilă. Pentru a iubi Biserica este necesar, învingând orice repulsie, să o iubim în imensa ei tradiție; e necesar, de asemenea, să renunțăm la veninul subtil al misticismelor și filosofiilor religioase care ar dori să ia locul credinței sau care se oferă să orizontalizeze verticalitatea ei. Se cuvine să împingem până la limita extremă logica Întrupării prin care divinitatea se adaptează slăbiciunii omenești. Pentru a avea comoara trebuie să avem „vasul de lut” care o conține, altfel comoara se pierde.
Închei cu dialogul aproximativ dintre Secretarul de Stat al Sfântului Scaun, cardinalul Consalvi și Împăratul Napoleon, din anul 1806 (nu există bibliografie certă asupra acestui episod):
Împăratul Napoleon: „Eminență, știți că nimic nu îmi stă în cale. Pot distruge pe cine vreau, oameni, lucruri, instituții. În curând voi distruge și Biserica”.
Cardinalul Consalvi: „Maiestate, v-ați osteni în zadar. Ați fi învins. Nu am reușit noi, preoții, creștinii cu toate slăbiciunile și infidelitățile noastre să distrugem Biserica în atâtea secole!”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dacă autorul începe cu o analogie atât de slabă, în care se omite faptul ca religia e o alegere și presupune asumarea unei ideologii (spre deosebire de restul exemplelor), nu văd ce ar putea sa transmită autorul. Mai bine ar mai face un curs de logică înainte sa se-apuce sa ne explice ce și cum.
Se va putea întâmpla vreodată ca un papă, o dată ce s-a convertit la evanghelie, să părăsească Biserica oficială? Ipoteza, oricât de absurdă ar fi, nu e apoi chiar atât de trăsnită, pentru că este exact ceea ce s-a întâmplat la începuturile creștinismului. Luca povestește în Faptele Apostolilor convertirea zbuciumată a lui Petru, pe care Isus o garantase prin aceste cuvinte: „Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta; iar tu, când te vei fi convertit, întărește-i pe frații tăi” (Luca 22,32). Evanghelistul prezintă etapele drumului lung de convertire a lui Petru, începând din momentul când a primit niște păgâni și a înțeles că „nu trebuie numit profan sau impur niciun om” (Fap. 10,28). Legea [adică primele 5 cărți ale bibliei ebraice] era cea care crea deosebiri între persoane acceptate de Dumnezeu și persoane excluse, nu Domnul. Această deschidere a lui Petru față de păgâni a stârnit reacția iritată a zeloșilor apărători ai ortodoxiei, care l-au chemat la Ierusalim ca să dea socoteală de faptele săvârșite și „l-au mustrat zicând: «Ai intrat în casa oamenilor necircumciși și ai mâncat împreună cu ei!»” (Fap. 11,2-3). Marile probleme ale religiei sunt mereu ridicole și au la baza lor nimicul, în acest caz un prepuț, iar dina cauza unui prepuț s-a iscat o controversă care a dezbinat Biserica de la începuturi, riscând s-o facă să naufragieze (Fap. (12,5-12).
Regelui Irod Agripa I, binevoitor față de farisei, nu-i venea a crede. Această criză din comunitatea discipolilor Cristosului, prin scăderea prestigiului lui Petru, îi permitea să lovească persoanele din vârful Bisericii. Numai ca să vadă reacțiile, îl decapitează pe Iacob, fratele lui Ioan (Fap. 12,2) și, „văzând că aceasta era pe placul Iudeilor, a hotărât să-l prindă și pe Petru” (Fap. 12,3), cu intenția de a-l ucide imediat după Paști.
Captivitatea a fost providențială pentru Petru, căci l-a condus în sfârșit spre convertirea lui deplină și spre înțelegerea faptului că adevăratele lanțuri, cele de care este cel mai greu să te eliberezi, erau cele interioare, sclavia unei ideologii religioase acceptate și înrădăcinate în profunzimea ființei. Dar a fost nevoie de o intervenție a Domnului ca să-l elibereze pe Petru nu numai din lanțuri și din închisoarea lui Irod, ci și „din toate așteptările Iudeilor” (Fap. 12,11). Ceea ce Iudeii așteptau și Petru împărtășise vitejește, era așteptarea unui Mesia războinic, învingător și triumfător. Aceasta era captivitatea care îl asuprea pe Petru și care îl împiedicase să-l urmeze în mod liber pe Isus, conducându-l apoi la renegarea sa (Luca 22,54-62).
Acum Petru se distanțează de poporul său și de așteptarea Mesiei triumfător și, ieșind din închisoare, nu se duce, așa cum ne-am fi așteptat, în Biserica oficială din Ierusalim, de acum condusă de Iacob, „fratele Domnului” (Marcu 6,3; Galateni 1,19). Ultraconservator și filo-iudeu, pentru faptul de a fi fratele lui Isus, cu toate că nu-l urmase niciodată în viața sa (Ioan 7,5), Iacob intenționează să-și impună, printr-o activitate autoritară (Fap. 15,13-21), drepturile sale dinastice în Biserica din Ierusalim, care se năștea, și care este structurată după modelul ierarhic iudaic cu Apostoli, rămași legați față de Legea lui Moise, și Bătrâni, care administrează bunurile comunității. Un grup care nu se deosebește de numeroasele curente ale iudaismului și care este tolerat și lăsat în pace. De aceea discipolii lui Isus nu vor fi recunoscuți ca atare la Ierusalim, ci la Antiohia, unde „discipolii au fost numiți pentru prima dată creștini” (Fap. 11,26). Iar la Antiohia, în loc să fie Apostoli și Bătrâni, sunt Profeți și Învățători care formulează și învață mesajul Cristosului.
Petru, „după ce a reflectat, s-a dus la casa Mariei, mama lui Ioan, cel numit Marcu, unde mulți erau adunați și se rugau” (Fap. 12,12). După uciderea lui Ștefan și dispersia tuturor credincioșilor de limbă greacă (Fap. 8,1-3), s-a produs o clarificare în sânul Bisericii iudeo-credincioase: Apostolii, neatinși de persecuție, au rămas instalați în Biserica oficială din Ierusalim, în timp ce credincioșii mai deschiși față de lumea păgână s-au reunit în jurul lui Ioan Marcu, evanghelistul garant al mesajului lui Isus. Prin intermediul a trei personaje, Luca prezintă modelul ideal al Bisericii: casa este a Mariei, ceea ce înseamnă că cea care prezidează comunitatea este o femeie. Maria este mama lui (Ioan) Marcu, autorul evangheliei care îi poartă numele. Apoi va apărea un al treilea personaj, Roza (Rode), slujitoarea. Așadar, Biserica care se ruga neîncetat pentru Petru (Fap. 12,5) și spre care el acum se îndreaptă, este centrată pe evanghelie (Ioan Marcu), prezidată de iubire (Maria, mama) și se manifestă prin slujire (Roza, slujitoarea).
E atât de mare surpriza de a-l găsi pe Petru la ușă, încât Roza nu-i deschide! Când în sfârșit se hotărăsc să-i deschidă lui Petru, care continua să bată la ușă, „au rămas stupefiați” (Fap. 12,16). Se rugau pentru eliberarea lui Petru, dar nu puteau crede că acela care era până acum cel mai înalt reprezentant al Bisericii din Ierusalim, a ajuns să bată la ușa micii lor comunități.
După ce a povestit vicisitudinile eliberării sale, Petru încheie cu aceste cuvinte: „Transmiteți acestea lui Iacob și fraților” (Fap. 12,17). Petru nu are nicio intenție să i-a legătura cu Iacob și comunitatea oficială din Ierusalim, de care acum se eliberase, ci o informează despre procesul de eliberare pe care el l-a trăit. În ceea ce îl privește, Petru, ieșind, „a plecat spre un alt loc” (Fap. 12,17); convertirea lui este completă și, astfel, și eliberarea lui (pr. Alberto Maggi, biblist).
Crestinism = iubire (de semeni). Daca vreti sa comunicati viata bisericii, incepeti prin a cauta ce ne uneste pe noi "semenii", in loc sa subliniati "ce ne desparte" si ce ne imparte in "buni si rai".
In rest, un articol bun, placut.