Foto: Profimedia Images
Dacă te plimbi ca turist prin țara noastră, vezi peste tot denumiri de hoteluri, pensiuni, restaurante, hanuri care trădează o semantică aristocratică precum: Hanul Domnesc, Hanul Boieresc, Casa Domnească, Restaurantul Domnesc, Popasul Boieresc, Pensiunea Domnească, Pensiunea Boierească, La Moșie, Casa Doamnelor, Hotelul Royal etc. Toate acestea mărturisesc în profunzime apetența lumii noastre de după 1989 pentru accederea la standarde de viață aristocratică, asta cu toate că, în anii dictaturii comuniste, mânia proletară a fost îndreptată spre distrugerea și demolarea de case și conace boierești și aristocratice, în numele ideologiei și luptei de clasă și al urii viscerale față de cei bogați și nobili. Iată că, de la o celebră carte, „Paradoxul român”, se poate inventaria și românul paradoxal.
După ce au brigandat sediile nobiliare și domnești, peste timp, unii români au o tendință nestăvilită de a fi nobili și aristocrați. Mai exact, oameni, odinioară de stânga și de stânga stângii, devin peste noapte aderenți ai ideii de bogăție și aristocratism. Românul este sfâșiat în existența sa de a nu fi suficient de aristocrat și de domn, pe de o parte, iar pe de altă parte de a nu fi destul de combativ pentru cauza celor mulți. Tot așa cum la unii dintre noi, cei de astăzi, românul este sfâșiat între a nu fi suficient de suveranist și a nu fi suficient de europenist. La vârf stă aristocratismul românilor și mai jos demagogul populist, care pare, în mod ipocrit, dedicat suferințelor și oblojirii neamului său nevoiaș. Românul este anturat de o adevărată ipostază aristo-democraticească (în sensul definirii ironice a lui Ioan Budai Deleanu), în care străpungerile identității aristocratice sunt dublate de căința și suferința pentru mase, de datoria față de cei mulți și umili, toate acestea mai vizibile în cadrul partidelor de stânga, ipocrite și nefirești în datele lor esențiale.
Travestiul aristocratic nu poate ascunde esența proletară, mai ales în cadrul acestor partide, pentru că nu poți trăi în același timp în mod credibil și cu frac și cu salopetă.
În spațiul cotidian de astăzi, acest lucru este foarte vizibil în cazul mult lăudatului eveniment artistic și monden care a fost balul Operei din Cluj-Napoca, o pastișă după balul Operei din Viena. Populat cu invitați și participanți bogați și ajunși, de o serie de oameni de afaceri de stânga, acest eveniment a etalat o serie de paradoxuri caracteristice spațiului nostru public. Invitații selectați pe criterii înguste de partid, dar și pe o anumită bunăstare materială, balul a pus în evidență un personaj ciudat, cea a moderatorului emisiunii „Vine Clujul pe la noi”, foarte prizată de un anumit public. Este vorba despre o emisiune de folclor în care moderatorul agitat și plin de febrilități, un anume Serghei Vaida, afirmă cu insistență un slogan, formulat într-un autentic neaoșism ardelean, „om fi noi săraci, dar nu suntem proști”. De aici, se poate deduce că sărăcia este o virtute de extracție iliesciană, iar prezentatorul, invitat și el la bal, a fost îmbrăcat în frac, în ținută elitară, care ar ascunde o dublă ipostază, cea de ajuns și cea de sărac. Gluma devenită o emblemă a emisiunii sale, se originează în bancurile și ironiile învățate și exersate în crâșme și popote cazone și care au devenit un bun de larg consum pentru telespectatorii români.
Încoțopeniți în fracuri și doamnele în rochii strălucitoare, aristocratice, aveam impresia că acestea transmit nefirescul și, în egală măsură, paradoxurile noastre. Domnia și boieria, unde se află situat românul paradoxal, sunt așadar, la mare trecere și la care se dedulcesc anumite segmente ale societății noastre.
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.