Comunismul s-a călugărit. Am fost la Putna ca să descopăr ciudatul cult al „maicii Benedicta”

Foto: Radio Romania Actualități

În săptămânile și lunile imediat următoare Revoluției din decembrie 1989 s-a petrecut un masiv fenomen de convertire, în cea mai mare parte de fațadă, a securiștilor și activiștilor de partid, sau un fenomen de metamorfozare a foștilor susținători și beneficiari ai regimului comunist. Aceștia pot fi alăturați altor personaje care derulează o adevărată antropologie politică a spațiului public din România postdecembristă, din care fac parte oameni politici din partidele istorice, revoluționari și eroi, activiști comuniști din linia a doua a PCR, neocomuniști, dizidenți ai regimului Ceaușescu, actori și regizori ce au ocupat suspect scena balconului din marile orașe, personaje dubioase din zona delincvenților traficanți de valută, blugi și țigări străine, precum și o întreagă pletoră de frustrați și marginalizați de epoca trecută.

În primul rând, convertirile aveau scopul de a masca sau estompa rolul și vinovățiile slugoilor comuniști (securiști și activiști comuniști) în sensul unor strategii precare de a fugi de responsabilitate și de a supraviețui în noul regim. Personal am văzut cum foștii securiști se ascundeau sub steagul tricolor (cu o simbolistică dominant etică și mai puțin una etnică, a libertății, a curajului și a jertfei), devenind, astfel, înveșmântați ca patrioți stridenți nevoie mare, ei, cei care atât de competenți și vigilenți luptători anti-kaghebiști, încât într-un mod „neașteptat” au reușit să aducă la putere gruparea prosovietică și anticeaușistă din PCR. Tot astfel, „înaltul” profesionalism și „înaltele” convingeri patriotice ale diviziei antirevizioniste formată din securiști agramați și mediocri nu au băgat de seamă că UDMR, în prejma revoluției decembriste, avea deja strânse cotizațiile pe luna în curs de la membrii de partid. I-am văzut pe securiștii din acele zile, purtători de banderole și panglici tricolore atârnate la oglinzile retrovizoare de la mașinile personale, cu bentițe tricolore agățate în piept ca „demni și veghetori patrioți ai cuceririlor revoluționare”.

Activiștii de partid s-au convertit în credincioși practicanți, zeloși slujitori în preajma altarelor, în calitate de epitropi sau curatori ai diverselor parohii ortodoxe. Mai pe scurt, securiștii s-au convertit în „mari patrioți”, iar activiștii comuniști în „mari credincioși” care, tomai atunci, în acel timp postrevoluționar, învățau să-și facă semnul crucii, cu multă și ridicolă neîndemânare. Mai mult decât atât, unii din foștii activiști peceriști, precum supercunoscutul Octav Cozmâncă, cel care s-a „lăsat” reprodus într-un gen de „pictură politică” și ctitorială pe zidul bisericii din satul natal Talpa, din județul Botoșani, au dus convertirea la cote înalte. Se pare că el a inițiat sau a inaugurat acest gen iconografic ctitorial după 1989, care a fixat în scene votive figurile multor alți politicieni precum Adrian Năstase, Dan Ilie Morega, Relu Fenechiu, Bogdan Olteanu (nepotul comunistei de vârf Ghizela Vass). Se continuă o tradiție a fenomenului ctitorial reprezentat de domnitori, boieri, oameni bogați care s-au fixat ca întemeietori și donatori pe pereții bisericilor, dar în cazul actual coexistă o ruptură ateistă cu o convertire a necredincioșilor.

Ateii din perioada comunistă au dat dovadă de o putere și o pricepere extraordinare de a se converti și deveni, uneori, credincioși redutabili de strictă observanță. Culmea sau paroxismul convertirii îl reprezintă maica Benedicta, fosta academician Zoe Dumitrescu Bușulenga. Numele călugăresc, chiar dacă este preluat de la o maică, Benedicta, din Văratec, este mai puțin sau aproape deloc prezent în constelația onomastică monahală ortodoxă românească, aspect ce ar putea provoca anumite suspiciuni privind acuratețea convertirii și ar trimite spre un anumit snobism sau „intelectualism”, întrucât acest nume este prezent mai mult în mediul monastic catolic. Este o evidență care m-a surprins pe mine, un credincios ortodox practicant.  

Intelectual erudit, magistru în „umanioare”, personalitatea în cauză a avut însă o biografie care s-a identificat plenar cu cea a intelectualului român „tovarăș de drum” al ideologiei și al cuceririi comuniste a României. Pornește în viață dintr-o familie de intelectuali din epoca interbelică, dar și-a negociat cu multă pricepere, în mod avantajos, parcursul biografic și academic, încă din anii negri ai stalinismului. După studii universitare în țară, a urmat între 1947-1948 cursuri de „formare” la Institutul Pedagogic Maxim Gorki din Moscova, unde a fost președintele studenților români care erau înscriși la acest institut. Aproximativ în același timp, Ion Iliescu a fost președintele Asociației Unionale a studenților români care au urmat studii în URSS. In 1949, Zoe Dumitrescu Bușulenga se simte datoare să traducă „Poemul pedagogic” al lui Makarenko, catehismul educației comuniste și staliniste al tinerei generații. Era perioada cea mai neagră a dictaturii comuniste criminale, când mari intelectuali, ierarhi, preoți și înalte spirite ale României au umplut închisorile de exterminare comuniste. Între anii 1969-1974, a fost membru al Comitetului Central al PCR, nomenclatura de vârf din România comunistă. Între 1975-1985, a fost deputat în Marea Adunare Națională, iar în timpul când în fruntea țării s-a aflat confratele său, Ion Iliescu, a fost director la Școala Română din Roma (1991-1997). În ansamblu, este vorba de o biografie politică aderentă comunismului și neocomunismului.

Zoe Dumitrescu Bușulenga a rămas în memoria publică drept un lingușitor dizgrațios al dictatorului Nicolae Ceaușescu și prin afirmația năucitoare pentru un intelectual erudit umanist, și anume că epoca „marelui cârmaci” era asemănătoare epocii de aur a lui Pericle din Atena antică: „Trăim al doilea secol al lui Pericle”. Este vorba de un exces de adulare a lui Ceaușescu greu de egalat. De asemenea, în spațiul public din România comunistă de atunci, circula zvonul că „akademika” îl medita la limba română pe elevul Nicu Ceaușescu. Greu de crezut asemenea decădere din postura academică în cea de meditator „plătit cu ora” în schimbul obținerii grației compensatorii a dictatorului atât de slăvit și omagiat. A știut, pe de altă parte, să-și creeze cu multă felonie o „rezervă” de prestigiu intelectual prin lucrările sale științifice meritorii, dar mai ales prin faptul că pretindea studenților să citească Biblia ca lectură obligatorie. Acest aspect a creat o adevărată „legendă” hagiografică, întreținută de foștii studenți. În urmă cu puțin timp am fost la Mănăstirea Putna unde am observat că, la intrarea în muzeu, printre puține alte titluri, erau așezate la loc de cinste și de mare vizibilitate lucrările academicienei convertite la monahism, aspect ce transmitea impresia unui cult al acesteia ce începe să se construiască la Putna lui Ștefan cel Mare. Este vorba de un cult ce vizează un fost tovarăș de drum al comunismului ateu din România. Cred că binemeritau să fie prezentate în acest loc de mare vizibilitate cărți de istorie a vieții religioase și monahale, cărți de istoria artei ecleziastice, monografii ale Putnei, cărțile gândirii înalte ale marilor duhovnici români și, nu mai puțin, colecția prestigioasei publicații „Analele Putnei”.

Dacă ne-am opri asupra legendei cultivate de unii din foștii studenți ai maicii Benedicta și susținută cu fervoare de călugărelul de pupitrul cu bilete de intrare, zelos și prea plin de sine, dar mai ales plin de certitudini în cap, cum că ea ar fi fost o pioasă în timpul vieții pentru că le-a cerut studenților să citească Biblia, am putea, în mod firesc, să ne situăm în două ipostaze interpretative. Prima ar fi că lectura biblică face parte din pregătirea universitară lingvistică și filologică, cuprinsă în toate programele de învățământ privind istoria limbii vechi și a culturii vechi românești, adică nimic eroizant sau deloc martiric și jertfelnic pentru defuncta maică Benedicta, fostă Zoe Dumitrescu Bușulenga. A doua direcție de interpretare ar fi cea care vizează „lectio divina”, adică lectura pioasă, creștină și ziditoare de spirit creștin, sau cea care stă sub semnul comandamentelor creștine în formarea individului, aspect ce nu era cuprins în planurile de învățământ ale Universității București din perioada comunistă.

Cultul pe care comunitatea monastică de la Putna îl construiește și îl întreține privitor la maica Benedicta îmi pare suspect și, mai mult decât atât, neavenit. Printr-un asemenea demers se poate ajunge, dacă ne ia gura pe dinainte, la ecranarea și marginalizarea definitivă a lui Eminescu și Ștefan cel Mare din spațiul sacru al mănăstirii în favoarea unei foste membre a CC al PCR. Nu trebuie să uităm însă în nici un chip că actul convertirii este o șansă pe care învățătura creștină a acordat-o și o acordă celor care vor să se căiască și să se pocăiască, chiar și celor care au avut o înaltă poziție politică în comunism, de-a lungul întregii vieți. Pe de altă parte, în cazul de față, Zoe Dumitrescu Bușulenga și-a găsit neîndoielnic și un confort în anii senectuții la o mănăstire, precum cea de la Văratec. Aici i s-a acordat în ultimii ani ai vieții, plini de slăbiciuni, azil și adăpost adică, un trai asistat și supravegheat cu milostenie creștină de către maicile din această mănăstire. Nu putem exclude însă nici tendința unei foste intelectuale comuniste, înmormântată într-un loc sacru, la mănăstirea Putna, de a se împăca cu sine, ca persoană ce a cauționat comunismul, și de se împăca cu Dumnezeu.

Dintr-o altă perspectivă, constatăm cu stupoare sarcastică faptul că regimul comunist nu a implozat și nu s-a sfârșit definitiv, ci el s-a risipit „prin volburile universului”, s-a metamorfozat în alte forme și chipuri, dar mai ales s-a aciuat la mănăstiri. Din moment ce se inflamează neostoit cultul maicii Benedicta, ne punem, la sfârșit, întrebarea firească, când vor definitiva Arhiepiscopul Pimen și impetuosul și vocal-patrioticul stareț putnean, Melchisedec Velnic, dosarul hagiografic al fostei academiciene comuniste și dreptmăritoare a personalității lui Ceaușescu, aka Pericle. Poate, între timp, s-ar impune ridicarea de troițe în fiecare așezământ monahal dedicate celor care au luptat și s-au jertfit în anii comunismului și în timpul revoluției din 1989 pentru credință, neam, libertate și democrație. S-ar putea întreține astfel în percepția publică memoria martirajului și deopotrivă a curajului românilor de neegalat la alte popoare din fostul lagăr rusesc, în lupta cu comunismul ateu. Până atunci, Dumnezeu s-o odihnească pe maica Benedicta și s-o ierte pe roaba sa, Zoe!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp