Foto: Inquam Photos / Sabin Cirstoveanu
Ion Creangă, după ce-ar fi înfulecat din bunătățile pregătite de Tinca, s-ar fi așezat în pat și ar fi așternut pe hârtie un basm despre prietenia neînțeleasă dintre George Simion și Gigi Becali. O poveste despre generozitate, credință, onoare și, bineînțeles, despre tonele de brânză care au schimbat soarta unei alianțe.
Cum se pregătește o nuntă suveranistă? Cu două tone de brânză!
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, un tânăr lider suveranist, pe nume George, care visa la o Românie mare și la o nuntă și mai mare. Și cum nimic nu se face fără sprijinul celor înstăriți și darnici, în povestea lui a apărut un latifundiar vestit, pe numele lui Gigi Becali.
„Na, mă, două tone de brânză să ai de ospăț!” – a spus el, cu inima deschisă și portofelul la fel. Și așa a fost. La Măciuca, unde s-au strâns 20.000 de oameni, brânza a curs precum vinul în poveștile cu voievozi. Dar ca în orice basm, ospățul nu avea să fie sfârșitul poveștii, ci doar începutul necazurilor.
Brânza care s-a întors împotriva binefăcătorului
Nunta a trecut, dar, surpriză! Brânza nu s-a terminat. Au mai rămas 600 de kilograme, iar George Simion, cu generozitate populistă, a anunțat că aceasta va fi împărțită „acolo unde îi e locul, la români”. O idee frumoasă, însă niciun basm nu rămâne fără blestem.
Căci ce să vezi? La scurt timp, prietenia dintre cei doi s-a fărâmat mai tare decât o bucată de caș uitată la soare. Becali, simțindu-se trădat, neiubit și lăsat pe dinafară, a părăsit partidul lui Simion și a dat de veste că nu brânza l-a durut, ci obrăznicia protejatului său.
„Băi, când un om îți dă sute de mii de euro, 20-30 de tone de brânză... și tu vii în casa lui cu patru polonezi?!” – a tunat și a fulgerat Becali, ca un împărat al lactatelor dezamăgit de ucenicul său. „Eu l-am servit cu mâna mea pe George!”, a continuat el, cu patos de părinte care și-a crescut copilul doar ca să-l vadă plecând, fără să-și mai amintească de unde a pornit.
„Mare brânză, mare gust”, dar și mare ceartă
În final, ce rămâne din această poveste? O nuntă cu brânză, o despărțire cu lacrimi, o prietenie suveranistă destrămată și o concluzie de neclintit: brânza poate ține de foame, dar nu ține loc de loialitate.
Căci, dacă ne-am lua după înțelepciunea populară, am putea spune fără ezitare: Brânză bună în burduf de AUR. Dar și brânza bună, dacă nu e bine păzită, poate ajunge în alte bătălii.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Păi și care e șpilul ? De ce ne place brânza aia împuțită ?
Specialiștii zic că e de la mirosul "retronazal".. Nu încercați și cu ciorapii..
Tot ei spun că e de la niscai compuși pe bază de sulf, pe care o anume bacterie îi produce. Iar "divina" bacterie sălăsluiește în egală măsură pe coaja brânzeturilor puse la învechit, ca și pe piele (mai ales pe tălpi). Ciorapii stau mărturie..
Cu toate astea, Gigi a rămas cu un gust amar..
N-o fi funcționat bine retronazalul ăla.. ?