Diana Șoșoacă a mers să își depună candidatura la prezidențiale, purtând mânuși de box/ foto: Daniel Mihăilescu/ AFP / Profimedia
Diana Șoșoacă, candidată la președinția României, a afirmat recent: „Îmi pare rău că nu există castrare chimică. Sunt prea mulți proști. Mama proștilor e mereu gravidă”. Și, adresându-se unui parlamentar din partidul său, a continuat: „Să facem o propunere legislativă pentru castrare chimică. Nu este și în Italia?”.
O astfel de declarație ar putea fi privită ca o provocare menită să atragă atenția, dar, dincolo de impactul imediat, ea ridică întrebări mai grave: ce spune despre societate faptul că un politician își permite să facă astfel de afirmații?
De la insultă la eugenie – unde se trasează linia?
Acest tip de retorică nu este doar agresiv, ci evocă ideologii periculoase ale trecutului. Invocarea „castrării chimice” în afara contextului infracțiunilor sexuale amintește de programele eugeniste din prima jumătate a secolului XX, când regimuri autoritare sterilizau forțat anumite categorii de oameni.
În acest context, remarca despre „Mama proștilor”, venind de la cineva care se autoproclamă „Mama Națiunii”, nu mai pare o simplă ieșire impulsivă, ci o insinuare că anumite categorii de oameni nu ar trebui să aibă dreptul de a se reproduce.
Foto: Profimedia
Italia și manipularea modelelor externe
Șoșoacă sugerează că Italia ar avea o astfel de legislație, însă realitatea este cu totul alta. Castrarea chimică este utilizată în unele țări exclusiv în cazul infracțiunilor sexuale grave și doar cu consimțământul persoanei condamnate. Nu există nicio legislație care să prevadă sterilizarea pe baza unor criterii subiective, precum inteligența.
Aceasta este o tehnică tipică de manipulare: invocarea unui exemplu internațional vag, pentru a da greutate unei idei extreme și a face să pară „normal” ceea ce în realitate este inacceptabil.
Când eliminarea devine soluție
Un politician poate folosi astfel de declarații doar dacă există un public dispus să le accepte. Retorica bazată pe excludere câștigă teren pentru că oferă un țap ispășitor: dacă lumea este plină de „proști”, cineva trebuie să fie de vină. Dacă lucrurile merg prost, soluția nu mai e reforma, ci eliminarea celor considerați „nedemni”.
Dar cine stabilește cine este „prost” și cine are dreptul să procreeze? Ce urmează după ce astfel de idei devin acceptabile?
De la vorbe la realitate: când extremismul devine normă
Astfel de afirmații nu sunt doar ieșiri necontrolate, ci simptome ale unei societăți care, obosită de probleme nerezolvate, începe să caute soluții acolo unde istoria a demonstrat că nu există decât pericole.
Dacă astfel de idei nu sunt combătute la timp, ele încetează să mai fie doar vorbe și devin realitate. Iar atunci, întrebarea nu va mai fi dacă un politician și-a depășit limitele, ci cum s-a ajuns ca astfel de limite să nu mai existe.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.