Brexitul pe înțelesul românilor. De ce îi este frică acestei doamne

Cu câteva zile înaintea referendumului privind apartenenţa Marii Britanii la Uniunea Europeană, atmosfera politică din Regat a devenit foarte încinsă, iar tabăra pro-Brexit, care s-a radicalizat în ultimele săptămâni, pare a fi câştigat teren în sondaje ca urmare a exploatării la maximum a temei imigraţiei. Totuşi, discursul pro-Brexit al radicalilor conservatori, dar mai ales al partidului ultranaţionalist UKIP al lui Nigel Farage a creat, în mediul public britanic, un climat favorabil urii pătimaşe faţă de adversar, xenofobiei atroce şi stigmatizării sociale.

În această atmosferă periculoasă a avut loc, joi, o crimă: Joanne Cox, parlamentar laburist şi susţinătoare ferventă a rămânerii Marii Britanii în UE, a fost ucisă în plină stradă în Birstall, un oraş din nordul Angliei, de către un oarecare Thomas Mair, despre care se crede că ar fi un simpatizant al extremei drepte britanice şi că ar fi strigat „Britain first!” înainte de a o împuşca pe Cox.

Mai mult, la prima înfăţişare în faţa judecătorului, Mair a declarat că numele său este „Moarte trădătorilor, libertate Marii Britanii”. 

Toate partidele politice s-au delimitat de ceea ce pare a fi fapta singulară a unui individ cu antecedente de boli psihice, deşi nu puţine voci, inclusiv cea a lui Jeremy Corbyn, liderul laburist, au subliniat faptul că această crimă trebuie analizată în contextul politic actual al urii faţă de Europa şi al dispreţului faţă de parlamentari în general, împotriva cărora noul curent anti-mainstream şi-a canalizat întreaga energie. Desigur, ar fi inexact să se afirme că discursul Brexit ar fi instigat în mod direct la această crimă, dar este greu de tăgăduit că atunci când li se spune constant, vreme de mai mulţi ani, unor oameni cu o situaţie socială foarte precară, lipsiţi de educaţie şi de acces la informaţie, unii dintre ei cu un psihic foarte labil, că politicienii i-au trădat intereselor Uniunii Europene şi le vor răul, birocraţii de la Bruxelles şi celelalte ţări europene le sunt duşmani de moarte, iar europenii îi invadează, le fură joburile şi sunt vinovaţi pentru starea lor deplorabilă, unii dintre ei pot ceda nervos şi comite fapte abominabile. Cu toate acestea, structura socială a celor două tabere, anti- şi pro-Brexit, este foarte complicată, iar motivaţiile fiecărei categorii pentru o opţiune sau alta sunt diferite.

Tabăra anti-Brexit, între pragmatism şi entuziasm moderat

Nucleul cel mai omogen este cel al votanţilor favorabili rămânerii Marii Britanii în UE. Aceştia sunt, în general, tineri sau de vârstă mijlocie, cu studii universitare şi venituri medii ori peste medie. Sunt oameni care călatoresc destul de mult, fie în vacanţe, fie pentru afaceri, şi sunt deschişi altor culturi, mulţi dintre ei având numeroşi prieteni străini sau chiar relaţii personale cu imigranţii. Pentru aceştia, imigraţia nu constituie un subiect de dezbatere, întrucât calificările profesionale şi statutul lor social le permit să aibă o viziune tolerantă, relaxată şi să simtă ei înşişi avantajele economice ori de altă natură ale apartenenţei ţării lor la UE şi ale mişcării libere în interiorul spaţiului comunitar. Nu trebuie să se înţeleagă însă neapărat că ei ar fi şi eurofili convinşi. Dimpotrivă, majoritatea sunt de părere că Uniunea Europeană este un organism ce trebuie reformat şi nu sunt de acord cu modul de funcţionare greoi, birocratic şi adesea nedemocratic al Uniunii, dar, din raţiuni pragmatice şi mai ales pentru că nu doresc să plonjeze în necunoscut, optează să rămână în interiorul UE. Din punct de vedere politic, aceştia sunt fie simpatizanţi laburişti ori liberal-democraţi, cu o viziune liberală a relaţiilor economico-sociale, fie conservatori pragmatici, adepţi ai conservatorismului soft al premierului David Cameron.

Brexit, sărăcie, disperare şi xenofobie

Grupul simpatizanţilor Brexit este însă mult mai eterogen. Ca o caracteristică oarecum generală, votanţii Brexit tind să fie trecuţi de prima tinereţe sau chiar în vârstă şi să aibă o educaţie relativ precară, precum şi venituri sub medie. Totuşi, este dificil de inclus toţi votanţii Brexit în această categorie, întrucât din punct de vedere politic, dar şi socio-economic, motivaţiile lor nu sunt identice. O primă categorie aparţine celor care provin din familii şi comunităţi sărace, care trăiesc din ajutoare sociale la limita subzistenţei, care nu au nicio calificare profesională, nicio speranţă într-un viitor mai bun, nu-şi pot găsi joburi şi cărora li se pare nedrept să concureze pe piaţa muncii cu polonezi, lituanieni, români sau bulgari. În mod tradiţional, aceştia sunt visceral împotriva conservatorilor, pe care îi identifică cu Margaret Thatcher, cea care le-a desfiinţat locurile de muncă închizându-le minele, şantierele navale etc. Numai că nici pe laburişti nu-i mai au la inimă de când premierul Tony Blair le-a permis muncitorilor din cele 8 ţări care au aderat la UE în 2004 să acceadă fără restricţii pe piaţa britanică a muncii; presiunea pusă de valul de nou-veniţi, care au fost dispuşi să accepte joburi foarte prost plătite şi să trăiască în condiţii pe care un britanic le găseşte de neacceptat, s-a dovedit mult prea mare. De aceea, simţindu-se abandonaţi atât de conservatori, cât şi de laburişti, aceştia s-au refugiat în braţele partidului lui Nigel Farage, care se bazează pe o retorică simplistă, mincinoasă, dar eficientă, ale cărei jaloane sunt: 1) „străinii vă fură joburile şi aduc cu ei un mod de viaţă incompatibil cu valorile britanice tradiţionale”; 2) „politicienii voştri v-au trădat, pactizând cu Uniunea Europeană şi deschizând graniţele europenilor”. În atari condiţii, nu e greu de înţeles de ce această categorie este atât de înverşunată împotriva imigranţilor şi a Uniunii Europene.

Conservatorii radicali şi nostalgia vechiului Imperiu

O altă categorie Brexit este cea a conservatorilor radicali. Aceştia, având un statut social şi financiar net superior celor din categoria anterioară, nu au neapărat o problemă cu imigraţia, deşi nu sunt, nici ei, mari fani ai imigranţilor, ci se opun mai degrabă principial Uniunii Europene şi valorilor ei. Sunt votanţi care cred cu îndârjire în suveranitatea naţională şi se simt frustraţi că o lege sau o reglementare, oricât de utilă, poate fi impusă de la Bruxelles Parlamentului de la Westminster. Totodată, sunt cetăţeni mai degrabă în vârstă, care au încă nostalgia măreţiei fostului Imperiu Britanic şi cărora le displace faptul că modul de viaţă britanic şi societatea britanică în ansamblul ei au suferit schimbări atât de profunde în ultimele decenii. Şi ei se simt trădaţi de establishment-ul conservator şi de premierul David Cameron, pe care îl acuză că nu a fost suficient de incisiv în negocierile cu Uniunea Europeană, că nu a blocat accesul românilor şi bulgarilor pe piaţa muncii în 2014 şi că, în dorinţa de a face partidul mai atractiv în rândurile tinerilor, a introdus modificări legislative nepopulare printre bătrânii conservatori, precum legea căsătoriilor homosexuale. Spre deosebire de votanţii defavorizaţi social, aceştia pretind că nu vor, pur şi simplu, închiderea graniţelor, ci dimpotrivă deschiderea lor către „the best and the brightest” din întreaga lume, astfel încât Guvernul să nu mai fie nevoit să aplice reguli draconice de imigraţie pentru cei din afara spaţiului comunitar din cauza priorităţii pe care trebuie să le-o acorde pe piaţa muncii, în momentul de faţă, celor din UE indiferent de pregătirea lor. Ceea ce uneşte însă cele două categorii de votanţi este pasiunea ferventă împotriva organismelor UE şi lipsa de disponibilitate faţă de orice compromis: pentru votanţii Brexit, indiferent de categoria căreia îi aparţin, părăsirea Uniunii este o chestiune de viaţă şi de moarte. Această pasiune nu se regăseşte însă şi în rândurile apărătorilor UE, care nu găsesc suficiente motive să fie entuziasmaţi în campania lor pentru „Remain”.

Cum votează cele patru ţări

Cetăţenii Regatului Unit sunt divizaţi în ceea ce priveşte opţiunea lor la acest referendum şi în funcţie de ţara căreia îi aparţin. Astfel, Scoţia, ca reacţie împotriva euroscepticei Anglii, este majoritar pro-UE, în Ţara Galilor şi în Anglia procentele celor două tabere sunt relativ egale, cu un oarecare avantaj pentru Brexit în Anglia, în timp ce Irlanda de Nord doreşte mai degrabă ieşirea Regatului din UE. În această din urmă regiune, un posibil Brexit ar ridica însă probleme majore, la care politicienii au preferat să nu se gândească deocamdată: date fiind tensiunile din trecut, niciodată complet stinse, dintre unioniştii britanici şi republicanii irlandezi, o eventuală graniţă între cele două state, necesară în cazul ieşirii UK din UE, nu ar face decât să repornească vechile conflicte din Irlanda de Nord, care încă sunt cu greu ţinute sub control.

Cum uneşte frica cele două tabere

Aşadar, situaţia este extrem de complexă, iar rezultatul dificil de prevăzut, ceea ce va menţine suspansul până în ultima clipă. Ceea ce părea, în februarie, o victorie fără probleme a premierului David Cameron şi a campaniei favorabile UE s-a transformat, în câteva luni, într-o luptă acerbă şi urâtă, în care ambele tabere mizează pe frica electoratului: tabăra „anti-Brexit” se bazează pe frica de necunoscut şi de un declin economic uriaş, prognozat de cele mai multe instituţii financiare şi companii internaţionale în cazul ieşirii Marii Britanii din UE, în timp ce tabăra „Brexit” apelează, în principal, la frica iraţională a unui segment important al populaţiei faţă de străini în general şi faţă de organismele UE care favorizează imigraţia europeană în special. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp