Din articolele pe care le-am scris anterior despre sistemul educaţional de la Cambridge s-ar putea trage o concluzie eronată în legătură cu această universitate: aceea că studenţii şi profesorii de aici nu au alte preocupări decât studiul, cercetarea şi publicaţiile ştiinţifice şi, prin urmare, stau toată ziua în bibliotecă sau în laborator cu nasul în cărţi. Nimic mai fals.
Sigur că seriozitatea este o condiţie esenţială pentru a fi admis şi a rezista în acest mediu, dar în afara programului de lucru studenţii au nenumărate alte activităţi, printre care cele sportive şi de socializare ocupă un loc onorabil. La urma urmei, acesta este şi principalul reproş care li se aduce universităţilor Cambridge şi Oxford în presa de stânga din UK: că perpetuează, printr-o foarte solidă structură intelectuală, financiară şi socială, un sistem elitist, care ulterior se propagă la toate nivelele politicii şi administraţiei britanice.
Cum n-am nicio intenţie să combat acest punct de vedere, voi prezenta astăzi o faţă mai puţin cunoscută a Cambridge-ului: aceea a socializării prin intermediul ... băuturii.
„Cultura” beţiei la Cambridge
La Cambridge se bea zdravăn atât în cadru instituţional, la cine formale şi alte evenimente organizate în colegii, unde nu de puţine ori am văzut şi profesori mergând pe şapte cărări după câte-o seară mai „grea”, dar mai ales în cadru privat. Aceasta nu este, desigur, o pledoarie în favoarea beţiei, ci o simplă constatare a unui fapt curent. Majoritatea relaţiilor pe care ţi le faci la Cambridge şi care se pot dovedi utile tot restul vieţii nu se stabilesc în bibliotecă sau în sălile de curs, ci atât pe terenul de sport, cât şi la diverse evenimente care implică, de regulă, o cantitate semnificativă de alcool. Mai mult, aproape fiecare colegiu îşi are propriile „societăţi” – neautorizate – de băutori „profesionişti”, formate din cei mai rezistenţi la alcool, ai căror membri, de obicei bărbaţi, sunt cunoscuţi pentru beţiile straşnice, ritualurile stupide şi mai ales pentru actele mai puţin ortodoxe comise în timpul petrecerilor. Una dintre aceste societăţi, în care am fost cooptat şi eu, a fost, în ianuarie, în vizită în Bucureşti, într-un aşa-numit „drinking trip”.
Fără a divulga, fireşte, identitatea membrilor, pot spune că au fost printre noi patru britanici, un irlandez, un canadian, un australian, un sud-african şi un român. Experienţa a fost, pentru fiecare dintre noi, una în general plăcută, cu toţii ne-am simţit bine, a nins din abundenţă, iar băieţii au găsit exact ceea ce căutau: un loc relativ cool din Estul Europei, cu bere ieftină, tineri care înţeleg şi vorbesc engleză la un nivel acceptabil, locuri interesante şi – da, oricât de clişeistic ar suna – fete foarte frumoase pentru unii dintre ei. S-au schimbat multe lucruri în Bucureşti în ultimii ani şi aş îndrăzni să spun că, pentru prima dată când aduc prieteni străini în România, nu mi-a fost ruşine şi, cu mici excepţii, nu am fost pus în situaţii jenante de către concetăţenii mei. Dimpotrivă, m-am simţit prost uneori mai degrabă faţă de români din cauza comportamentului nu tocmai exemplar al prietenilor mei de la Cambridge.
Străini într-un Bucureşti ostil, sub asediul ploii
Deşi scopul vizitei nu a fost nicidecum unul cultural, am reuşit ca în timpul zilei de sâmbătă, în ciuda mahmurelii din seara precedentă, să-i duc pe băieţi, pe o ploaie nesuferită, să vadă odioasa Casă a Poporului şi, cu această ocazie, să le ţin un curs-fulger de istoria comunismului în România. Nici nu le-a plăcut, nici nu le-a displăcut, ci doar se întrebau de ce era nevoie de un asemenea mastodont şi la ce foloseşte astăzi. Cum, evident, nu aveam eu însumi niciun argument în favoarea clădirii, m-am declarat învins de la început. Mai enervant a fost că nu am putut intra înăuntru deoarece e nevoie de buletin sau paşaport pentru a vizita interiorul, iar unii dintre noi nu-şi luaseră paşapoartele la plecarea de la hotel.
Nu s-a supărat nimeni, dar mie mi s-a părut inadmisibil ca turiştii să fie legitimaţi şi trecuţi prin filtre de securitate ca la aeroport doar pentru a se asigura, chipurile, protecţia parlamentarilor. Totuşi, construcţia asta nu e San Pietro şi nici vreun parlamentar român Papa Francisc. Oarecum contrariaţi au fost prietenii mei şi de Casa Academiei, care se găseşte vizavi de Casa Poporului, pe Calea 13 Septembrie: a fost greu să le explic că în România comunistă totul era centralizat, inclusiv ştiinţa, şi prin urmare, comasarea institutelor de cercetare într-o clădire-mamut intra în logica sistemului politic.
Sătui de istorie comunistă, am luat metroul, care, în treacăt fie spus, e mult mai frumos decât metroul londonez, şi am pornit spre Herăstrău, cu gândul de a merge să vedem Muzeul Satului. Alegerea mea n-a fost prea inspirată pentru că, plouând torenţial, parcul era pustiu, iar băieţii au decis că ar vrea un obiectiv cultural în care să se şi poată adăposti. Ca urmare, am făcut cale întoarsă şi ne-am îndreptat spre Muzeul Ţăranului, prilej cu care am înfruntat toate bălţile de pe Şoseaua Kiseleff, iar Ian, care tocmai a terminat un doctorat în inginerie, s-a arătat profund consternat de ineficienţa sistemului de canalizare bucureştean. N-au înţeles ei mare lucru la muzeu, limba engleză lipsind, din păcate, aproape cu desăvârşire din explicaţiile referitoare la exponate, iar eu recunoscându-mi resemnat limitele lingvistice în faţa multor obiecte tradiţionale româneşti. Din nou, nici nu le-a displăcut, nici n-au căzut laţi de uimire; au admirat însă varietatea multicoloră a costumelor şi au tras ei, invidioşi, concluzia că simţul meu estetic în materie de îmbrăcăminte, mult superior stilului lor şters şi butucănos, trebuie că-şi are rădăcinile în tradiţia vestimentară românească.
De la Muzeul Ţăranului am încercat să găsim două taxiuri pentru a merge spre hotel: a fost imposibil, fiindcă pe vreme de ploaie taximetriştii bucureşteni nu prea catadicsesc să iasă din casă, aşa că ne-am lăsat păgubaşi şi am pornit pe jos pe Calea Victoriei, unde am constatat că preţurile la majoritatea magazinelor rivalizează lejer cu preţurile londoneze. O scurtă abatere prin faţa Ateneului a pus punct traseului nostru aşa-zis cultural.
Horincă şi „American Pie” pe Lipscani
A doua seară a fost de departe cea mai reuşită. Pentru că toţi erau doritori să guste nişte preparate româneşti, am luat cina la un restaurant faimos din Centrul Vechi şi, spre lauda localului, atmosfera, mâncarea şi vinul au fost excelente. Prietenii mei au mărturisit deschis că nu s-au aşteptat la o asemenea primire şi au fost sincer impresionaţi. Meniul era scris şi în engleză, dar chelnerii nu o prea rupeau pe englezeşte, aşa încât, vrând-nevrând, dar mai mult nevrând, m-am trezit în postura de traducător pentru opt persoane.
După o masă copioasă, am început un tur al barurilor din Centrul Vechi, în urma căruia băutorii „profesionişti” de la Cambridge s-au declarat fani înrăiţi ai berii româneşti. Mai puţin rezistenţi s-au dovedit a fi băieţii la horinca de Maramureş, care i-a ameţit bine: eu, cu ceva mai multă experienţă, am comandat trei rânduri pentru fiecare într-unul din baruri, ceea ce a declanşat o efuziune artistică în grupul nostru, soldată cu „American Pie” cântată cu pasiune, dar şi cu diverse cântece care se pot auzi frecvent pe stadioanele de fotbal din UK. Românii, impresionaţi de vocea tunătoare a englezilor, au apludat minute în şir, spre deliciul tuturor.
Un grup s-a gândit chiar să ne facă concurenţă şi ne-a dat răspunsul cântând melodia „Poate dacă ploaia s-ar opri” a celor de la Cargo. După acest moment liric şi după o bătaie sănătoasă cu zăpadă a urmat un moment mai puţin înălţător: unii dintre noi n-au mai putut rezista ispitelor feminine autohtone şi au cerut cu insistenţă să mergem într-un club de striptease. Zis şi făcut, numai că aşa-numitele cluburi de striptease din Bucureşti sunt, în fapt, nişte bordeluri triste, în care nişte fete nu tocmai sexy prestează nişte servicii îndoielnice şi nişte băieţi dubioşi îţi oferă droguri la nişte preţuri colosale. Din acest punct naraţiunea impune, din considerente de pudoare şi discreţie, un salt către destinaţia finală, care a fost un mare club din preajma Universităţii, unde am petrecut până la zi. Venind dintr-o ţară în care nu se poate fuma în absolut niciun club, bar, pub, restaurant sau alt spaţiu închis, cei mai mulţi au apreciat enorm faptul că au putut practica acest viciu în voie pentru câteva ore.
A treia zi prietenii mei, mahmuri şi obosiţi, şi-au cam pierdut răbdarea când, aşteptând în zăpadă, în plin centru al Capitalei, taximetriştii ne cereau şpagă pentru a ne duce la aeroport. Sătui de aşteptare şi de frig, ne-am urcat pur şi simplu în două taxiuri şi, o dată ajunşi la Otopeni, am cerut bon, în caz contrar ameninţând cu poliţia. Văzând ei că n-au pe unde scoate cămaşa, ne-au înjurat zdravăn şi ne-au lăsat în pace.
La ce stăm bine şi ce mai avem de făcut
După cum am spus la început, impresia generală a fost una agreabilă. Bucureştiul arată relativ bine, are o viaţă de noapte intensă, oamenii nu se mai uită, ca acum câţiva ani, la străini ca la urs, ci, dimpotrivă, am fost plăcut surprins să constat că poţi avea o conversaţie în engleză în metrou fără ca nimeni să mai întoarcă privirea spre tine. N-am văzut deloc câini vagabonzi prin centru şi parcă şi numărul cerşetorilor a mai scăzut. Cei mai mulţi tineri români vorbesc engleză destul de bine; desigur, nu pot învinui pe nimeni că nu-l înţelegeau pe George, care are un accent de Cornwall teribil, sau pe Nick, care refuză cu îndârjire să renunţe la accentul lui sud-african, ceea ce îl face greu inteligibil chiar şi printre vorbitorii nativi de engleză.
Cu toate acestea, mai sunt detalii importante care menţin Bucureştiul într-o ligă inferioară a capitalelor UE. Din considerente care ţin de evidenţă nu vom fi niciodată ca Roma, Paris sau Londra: 1. nu avem istoria şi cultura acestor metropole; 2. nu avem tradiţia lor turistică; 3. nu avem – şi nici nu vom avea în viitorul previzibil – bunăstarea socială, de regulă asociată cu marile capitale. Dar nu văd niciun motiv pentru care Bucureştiul ar fi inferior Budapestei, Pragăi sau Varşoviei.
Dacă, totuşi, suntem încă inferiori acestora, este pentru că: 1. nu pare să preocupe pe nimeni o strategie de dezvoltare turistică a oraşului; 2. taximetriştii, chelnerii, prestatorii de servicii în general, nu vorbesc deloc engleză sau o vorbesc foarte prost şi caută să-i jupoaie de bani pe turiştii străini (puteam citi dezamăgirea pe feţele multora când, după cinci minute, interveneam subtil în discuţie în româneşte) ori aşteaptă bacşiş gras; 3. obiectivele culturale au încă un „ce” provicial, vizibil în atitudinea ţâfnoasă şi obosită a personalului, lipsa de preocupare pentru profit şi nesincronizarea cu muzeele decente ale Europei. Prietenii mei nu ar fi, cu siguranţă, de acord cu observaţiile mele critice, dar eu, de felul meu, sunt mai exigent: de unde, acum vreo zece ani, eram corigenţi la tot ce însemna turism, am făcut – e drept –, între timp, ceva progrese, astfel că acum am putea lua un 6-7 cu uşurinţă. Aştept ziua când voi putea scrie că am ieşit nu numai din mocirlă, ci şi din mediocritate.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.