Dacă Star Wars merge din trilogie în trilogie, de ce să nu răspund și subsemnatul la fel? Despre „Force Awakens” am scris două episoade până acum pe Republica.ro, firesc e ca până în Anul Nou să vină și al treilea – Republica.ro vs. Imperiu. Numai că ăsta din urmă nu mai e în termenii cronicii și criticii de film, ci ai prozei SF.
Remarcabilul autor de Speculative Fiction, Harry Harrison, al cărui roman „Faceți loc! Faceți loc!” a fost ecranizat sub un titlu celebru, „Soylent Green”, a primit sarcina să scrie, pentru o antologie SF intitulată „Final Stage”, o povestire „terminală” care să interzică, pe cât posibil definitiv, orice continuare în subgenul Fantasy numit Space Opera – căruia îi aparține „Star Wars - Force Awakens”. Harrison a produs „Space Rats of the CCC”, o bijuterie lingvistică încadrabilă în ceea ce s-ar putea numi Comic Space Opera.
Pe când mă aflam „a long time ago, in a galaxy far, far away”, a fost o plăcere nici astăzi uitată s-o traduc și s-o adaptez în limba română. Încerc s-o împărtășim împreună.
Șobolanii spațiului
Asta-i, prietene, trage-ți un scaun, cel mai bine pe ăla de colo. Bătrînului Phrnnx dă-i un brînci, o să tragă un somn bun pe podea. Știi că un krddl nu poate să bea în picioare, mai ales cînd bea flnnx garnisit și cu un fum-două din drăceasca buruiană krmml. Hai să-ți torn niște flnnx, hopa, îmi pare rău pentru mîneca ta; cînd s-o usca poți s-o răzuiești cu un șiș. În sănătatea ta, și să nu te lase niciodată propulsoarele, mai ales cînd hoardele de kpnnz îți suflă-n ceafă!
Nu, îmi pare rău, n-am auzit de tine. Prea mulți băieți de ispravă vin și pleacă; iar cei buni mor de timpuriu, of! Eu? N-are importanță, oricum n-ai cum să mă știi. Poți să-mi zici Deșcă Bătrînă, e un nume la fel de valabil ca oricare altul. Băieți buni, cum ziceam, și cel mai bun dintre ei era... hai să-i zicem Gentleman Jax. Îl chema altfel, dar există o fată care așteaptă, undeva, pe o planetă al cărei nume-l știu, o fată care privește dîrele strălucitoare ale spacișătoarelor de cursă lungă venind la aterizare și așteaptă un om. Pentru ea, pentru fata asta, o să-i spunem Gentleman Jax; cred că i-ar plăcea, și i-ar plăcea și ei dac-ar ști, cu toate că acum trebuie să fie sură de-a binelea, dacă n-o fi și chelit, iar de-atîta stat și așteptat a făcut pesemne artrită, da` ce naiba, asta-i altă poveste și, pe Orion, nu sînt eu cel care s-o spună. Asta-i, mai toarnă-ți unu` mare. Sigur, aburii verzi sînt normali la flnnx, totuși e mai bine să închizi ochii cînd bei, altfel, orbești într-o săptămînă, ha, ha, binecuvîntat fie numele lui Mrddl Profetul!
Da, știu la ce te gîndești. Ce face un bătrîn șobolan de spațiu ca mine într-o bombă ca asta, în fundul ăsta de galaxie unde stele mărginașe sclipesc palid și fotonii obosiți abia se mai mișcă? Păi, îți spun eu ce fac, mă trotilez mai rău decît un pfrdffl planizzian, asta fac. Se zice că băutura îți slăbește memoria și eu am ceva amintiri care trebuie șterse. Văd că te uiți la cicatricele de pe mîinile mele; fiecare din ele are o poveste, of! prietene, și rănile de pe spate și cele de pe... hm, da, asta-i altă poveste. Ei, o să-ți spun o poveste, una adevărată, martor mi-e Mrddl cel Sfînt, cu toate c-am să schimb un nume sau două, știi, fata aceea care așteaptă.
Ai auzit vorbindu-se de CCC? După felul cum holbezi ochii și ți s-au albit obrajii arși de spațiu, văd c-ai auzit. Ei bine, al dumitale sincer, Deșcă Bătrînă, aici de față, a fost unul dintre primii Șobolani de Spațiu ai CCC-ului; și prietenul meu, pe vremea aia, era un individ cunoscut ca Gentleman Jax. Deie Marele Kram să-i fie numele blestemat și să fie ștearsă ziua cînd am dat întîia oară ochii cu el...
„Absolvenți... DREPȚI!!!” Vocea de stentor a sergentului bubui năprasnic, șfichiuind urechile aflate în așteptare ale cadeților aliniați în rînduri parcă trase cu rigla. Plesnetul crud al fatidicelor cuvinte făcu o sută trei tocuri de cizmă, lustruite pînă la neverosimil, să pocnească simultan și pe cei optzeci și șapte de cadeți, stane de piatră. Ca să nu vă mai mirați, am să vă spun că unii erau din alte lumi, avînd deci alt număr de picioare. Toate traheele erau blocate, o pleoapă nu mișca, nici măcar o miime de milimetru, în vreme ce colonelul von Thorax pășea înainte, privind feroce prin monoclul care îi acoperea ochiul de sticlă. Păr tuns scurt, cenușiu și țeapăn ca sîrma ghimpată, uniformă neagră, croită și călcată impecabil, o țigară cu krmml între degetele de oțel ale mîinii stîngi protezate, degetele înmănușate în negru ale mîinii drepte, protezate, zvîcnind spre marginea cozorocului într-un salut perfect, torsul discret al motorașelor din plămîni, care alimentau răcnetul brobdignagian al colonelului.
„Pe loc repaus. Ascultați aici. Sînteți oameni – precum și alte lucruri – culeși bob cu bob din toate lumile civilizate ale galaxiei. Șase milioane patruzeci și trei de cadeți au intrat în primul an de antrenament și cei mai mulți au cedat, într-un fel sau altul. Unii n-au fost în stare să se alinieze. Alții au fost dați afară și împușcați pentru perversiuni. Alții s-au lăsat îmbrobodiți de minciunile plîngărețe ale rozaliilor de comitet, care cîrîie ca războiul și abatoarele nu sînt necesare; au fost de asemenea dați afară și împușcați. De-a lungul anilor, cei slabi au pierit unul cîte unul – ce-a rămas e miezul de fier al Corpului, voi! Corpsmanii primei clase de absolvenți ai CCC! Gata să răspîndească printre stele binefacerile civilizației! Gata, în fine, să afle ce înseamnă inițialele CCC!”.
Un vuiet puternic se ridică din mulțimea de gîtlejuri, ovațiile clocotind de aspru entuziasm masculin stîrneau ecouri în marele stadion. La un semn al lui von Thorax, cupola imensă de impătrunzită alunecă deasupra capetelor lor, izolînd stadionul de urechile, ochii și razele iscoditoare ale spionilor. Cadeții răcneau și contiuau să răcnească – multe timpane au crăpat atunci! – totuși, îndată ce Colonelul ridică brațul, se făcu o liniște perfectă.
„Corpsmani, nu veți fi singuri în luptele ce le veți purta pentru împingerea granițelor civilizației dincolo de stelele barbare. Fiecare dintre voi va avea alături un camarad credincios. Primul om din prima linie, înainte marș și fă cunoștință cu tovarășul credincios!”.
Corpsmanul strigat ieși în față cu pas vioi și pocni scurt din călcîie, zisul pocnet găsindu-și ecoul în cel al unei uși date de perete; involuntar, toți ochii se îndreptară spre deschizătura întunecată din care ieși...
Cum să descrii așa ceva? Cum să descrii o tornadă care te izbește, o furtună care te înghite, un nod spațial care te înnoadă? Era de nedescris, ca orice forță a naturii!
O creatură înaltă de trei metri pînă la umeri și de patru pînă la capul hidos, bălos, cu fălci clămpănitoare, o furtună de vîrtejuri și noduri spațiale care înainta grăbită pe patru picioare ca patru pistoane, cu gheare uriașe rupînd hălci din pardoseala indestructibilă de impătrunzitium, un monstru zămislit de nebunie și coșmar se cabră în fața lor urlînd de-ți îngheța inima-n piept.
„Iată!”, urlă drept răspuns Colonelul von Thorax făcînd spume cu sînge la gură, „Acesta este tovarășul credincios, mutacămila, o varietate mutantă a nobilului animal de pe Bunul și Bătrînul Pămînt, emblemă și mîndrie a CCC – Corpul de Comandouri pe Cămile! Corpsman, salută-ți cămila!”.
Corpsmanul mai făcu cîțiva pași în față și ridică brațul salutînd nobilul animal care i-l smulse prompt din umăr dintr-o singură mușcătură. Strigătul de durere se împleti cu ah-urile de uimire înăbușite cu mîna la gură de ceilalți corpsmani, care priviră cu un interes mai mult decît obișnuit cum cămilarii închingau cămiloiul cu curele de piele încătărămate în aramă, cum îl loveau și-l îmboldeau cu bastoanele să intre pe unde ieșise. Între timp, un medic prinse cu o clemă ciotul rănitului și tîrî afară trupul inert.
„Asta-i prima voastră lecție despre cămilele de luptă”, tună răgușit Colonelul. „Nu ridicați niciodată mîna spre ele. După ce i se va grefa un braț nou, camaradul vostru își va aminti cu siguranță, ha, ha, această mică lecție. Următorul!”.
Din nou tunetul grăbit al picioarelor monstruoase și răgetul ascuțit, gîlgîitor, al cămilei de luptă aflate în parametrii normali. De data asta corpsmanul își ținu brațele pe lîngă corp și cămila îi hăpăi capul.
„Mi-e teamă că un cap nu se poate grefa”, rînji Colonelu uitîndu-se chiorîș la cei aliniați. „Un moment de reculegere pentru camaradul plecat în cer cu racheta cea mare. Ajunge, DREPȚI! Veți merge acum în zona de antrenament a cămilelor, unde veți învăța să cooperați cu tovarășii voștri credincioși. Nu pierdeți din vedere faptul că aceștia dispun de un set complet de dinți din impătrunzită, precum și de teci din același material, ascuțite ca briciul, care le îmbracă ghearele. Rupeți rîndurile!”.
Barăcile aspiranților la gloria CCC-ului erau binecunoscute pentru stilul fără zorzoane și fără cocoloșeli în ceeace privește decorul și respectiv confortul. Paturile erau lespezi de impătrunzitium – fără saltele care să-ți ruineze coloana – iar așternutul, din pînză de sac. Bineînțeles, nici un fel de pătură, temperatura fiind menținută la o valoare prielnică sănătății, în jurul a 4° C. Restul comodităților păstrau aceeași linie, așa că a fost o mare surpriză pentru absolvenți să găsească la întoarcerea de la antrenament cîte un abajur pe fiecare bec de citit și cîte o frumoasă și moale saltea de doi centimetri grosime, pe fiecare pat. Culegeau deja roadele atîtor ani de muncă.
Cel mai răsărit dintre toți era de departe cel numit M... Există anumite secrete care nu trebuie divulgate, există nume care înseamnă ceva pentru cei apropiați și pentru vecini; prin urmare, voi acoperi cu mantia anonimatului identitatea omului cunoscut ca M... Este suficient să-i spunem Oțel, pentru că asta era porecla cuiva care-l cunoștea bine. Pe vremea aceea, Oțel era coleg de cameră cu un tip pe nume L... Mai tîrziu, mult mai târziu, L... avea să fie supranumit de anumite persoane Gentleman Jax; pentru folosul acestei istorii, îl vom numi și noi Gentleman Jax, sau pur și simplu Jax.
În privința realizărilor școlare și sportive, Jax nu era întrecut decît de Oțel, iar ei doi erau cei mai buni dintre toți. Fuseseră colegi de cameră în anul care trecuse și acum se întorseseră în cabina lor ca să stea cu burta-n sus și să se lăfăie în neașteptata luxură a noilor efecte, ca să soarbă cafea decofeinizată, numită kafea și să fumeze țigările denicotinizate din rația reglementară, numite Denikcig de către producător și poreclite gîtuielnițe sau spărgătoare de plămîni.
„Pasează-mi o gîtuielniță, Jax”, zise Oțel stînd tolănit cu mîinile sub cap și visînd la ce-l mai aștepta în magazia de efecte, acum, că va avea curînd cămila lui. „Au!”, icni cînd pachetul îl lovi în ochi. Luă o țigară, o bătu ușor de perete pînă cînd se aprinse, apoi trase pînă-n rărunchi fumul refrișant. „Încă nu pot să cred”, mormăi cu țigara în gură.
„Cu toate astea e destul de adevărat, pe Mrddl”, zîmbi Jax, „Sîntem absolvenți. Aruncă-mi pachetul înapoi”.
Oțel se conformă, dar cu atîta entuziasm încît pachetul se lovi de zid, toate țigările se aprinseră și totul deveni o flacără. Un pahar cu apă stinse conflagrația; în timp ce focul pierea spasmodic, o lumină roșie se aprinse pe ecranul de apel.
„Mesaj de prioritate mare”, zise Oțel printre dinți, apăsînd butonul de recepție. Amîndoi tinerii zvîcniră în poziție de drepți, deoarece ecranul se umplu cu chipul de fier al Colonelului von Thorax.
„M..., L..., în biroul meu, în doi timpi și trei mișcări”. Cuvintele se desprinseră ca niște bucăți de plumb de pe buzele Colonelului. Ce putea să însemne asta?
„Ce-o fi însemnînd asta?”... întrebă Jax, în timp ce veneau în jos cu căzășuta, avînd o accelerație apropiată de cea gravitațională.
„Vom afla destul de repede”, spuse Oțel culegîndu-se de pe podea și apăsînd butonul de apel de la ușa bătrînului.
Acționată de un mecanism ascuns, ușa se deschise larg; nu fără oarecare înfiorare, intrară. Hait, asta ce mai era? Colonelul se uita la ei și zîmbea, cu o expresie nemaivăzută pînă atunci pe figura-i sumbră.
„Faceți-vă comozi, băieți!”, zise, indicîndu-le cele două fotolii care răsăriseră din podea la atingerea unui buton. Găsiți gîtuielnițe în brațele servofotoliului, de asemenea vin Valumian și bere Snaggiană”.
„Și kafea nu?”, întrebă Jax din vîrful buzelor și toți trei izbucniră în rîs.
„Nu cred că-i duci dorul”, susură rezervat Colonelul prin laringele său artificial. „Beți, băieți, de azi sînteți Șobolani de Spațiu ai CCC, iar tinerețea rămîne în urmă. Și acum, priviți asta”.
Asta era o imagine care se închegase brusc în fața lor la atingerea unui alt buton, imaginea unui spacișător nemaivăzut. Nava era zveltă ca un pește-spadă, cu aripioare fine ca de pasăre, solidă ca o balenă și înarmată pînă-n dinți ca un aligator.
„Sfinte Kolon”, oftă Oțel, zguduit, „asta-i ceea ce numesc eu o Rachetă”.
„Unii preferă s-o numească Indefectibilul”, spuse, nu fără umor, Colonelul.
„E chiar ea? Am auzit cîte ceva, dar...”.
„Ați auzit foarte puține, fiindcă pe pruncul ăsta l-am ținut bine înfășat încă din primele etape. Are cele mai mari motoare construite vreodată. Macpherson-uri de cea mai avansată concepție, echipament de propulsie Kelly îmbunătățit pînă la a nu mai putea fi recunoscut, precum și proiectoare Fitzroy de putere dublă, care le fac pe cele vechi să arate ca niște pistoale de jucărie. Și ce-i mai bun am lăsat în urmă...”.
„Nimic nu poate fi mai bun decît ceea ce deja ne-ați spus”, îl întrerupse Oțel.
„Așa crezi tu”, rîse Colonelul, de fapt scoțînd un sunet de oțel sfîșiat, nu lipsit de oarecare afecțiune. „Vestea cea mare e că tu, M..., vei fi Căpitan al acestui supercuirasat spațial, iar norocosul L..., Mecanic Șef”.
„Norocosul L... ar fi fost mult mai fericit dacă era Căpitan, și nu regele căldărilor, bombăni Jax și ceilalți doi rîseră de ceea ce credeau ei că e o glumă.
„Totul e complet automatizat, continuă Colonelul, așa încît poate zbura cu un echipaj de numai două persoane. Dar trebuie să vă previn că nava are la bord echipament experimental, deci echipajul trebuie să fie compus din voluntari...”.
„Mă ofer eu voluntar!”, strigă Oțel.
„Eu mă duc la closet”, zise Jax ridicîndu-se și așezîndu-se fulgerător la loc cînd dezintegratorul Colonelului părăsi tocul. „Ha, ha, a fost o glumă. Sînt voluntar și eu, bineînțeles”:
„Știam că pot conta pe voi, băieți! CCC crește bărbați. Și cămile, desigur. Iată ce aveți de făcut. Mîine, la ora 0304, veți brăzda eterul la bordul Indefectibilului, îndreptîndu-vă spre Cygnus. În direcția unei anumite planete”.
„Dați-mi voie să ghicesc”, scrîșni Oțel. „Nu cumva intenționați să ne trimiteți pe Biru-2, planeta înțesată de larșnici?”.
„Ba da. Acolo e baza principală a larșnicilor, sediul rețelei de trafic și tripouri, locul unde își desfac marfa proxeneții și se tipăresc banii falși. Locul distileriilor de flnnx, bîrlogul hoardelor de pirați”.
„Dacă vrei cu adevărat aventură, asta a așa ceva sună!”, se strîmbă Oțel.
„Nu veți arde gazul de pomană”, fu de acord Colonelul. „Dacă aș fi mai tînăr și aș avea mai puține proteze, ăsta ar fi genul de ocazie pe care n-aș scăpa-o...”.
„Ați putea fi Mecanic Șef”, sugeră Jax.
„Gura!”, spuse Colonelul cu voce joasă. „Mult noroc gentlemen, onoarea CCC-ului călărește cu voi”.
„Pe cămile?”, se interesă Oțel.
„Hm, poate data viitoare. Acum sînt, eee, probleme de ajustare. Am mai pierdut încă patru absolvenți. Poate că vom schimba chiar animalele, CDC, să zicem”.
„Asta înseamnă dromaderi de luptă?”.
„Sau asta, sau dalmațieni. Sau dugongi. Dar asta nu-i treaba voastră. Tot ce-aveți voi de făcut este să vă duceți și să faceți praf Biru-2. Știu c-o puteți face”.
Chiar dacă corpsmanii aveau anumite dubii, le păstrară pentru ei, fiindcă așa se obișnuia în CCC. Făcură tot ce trebuia făcut și în dimineața următoare, la 0304 fix, colosalul Indefectibil se azvîrli în spațiu. Motoarele Mac-Pherson turnară uruind quintilioane de ergi în reactor, pînă cînd nava se află în siguranță, în afara cîmpului gravitațional. Jax trudi în sala mașinilor, lopătînd transvestitul radioactiv în gura hrăpăreață a cuptorului pînă cînd Oțel îi făcu semn de pe puntea de comandă că sosise timpul comutării. Și comutară pe înghițitorul de spațiu, propulsorul Kelly; marea navă țîșni spre stele cu de șapte ori viteza luminii.
De vreme ce totul era automatizat, Jax se învioră în revigorator, în timp ce hainele-i erau spălate în spălător, apoi urcă pe puntea de comandă.
„Într-adevăr”, zise Oțel ridicînd din sprîncene, „nu mi-aș fi închipuit că vei apărea în fustanelă și ciorapi ecosez”.
„Altceva curat nu mai am. Spălătorul mi-a dizolvat restul de haine”.
„Nu-ți face griji. Să-și facă larșinicii de pe Biru-2. Vom intra în straturile superioare ale atmosferei peste exact 17 minute și mă tot gândesc ce-o să fie de făcut atunci”.
„Da, chiar trăgeam nădejde să facă cineva și asta, că eu n-am avut timp nici să răsuflu, darmite să gîndesc”.
„Nu-ți face griji, bătrîne, sîntem o echipă. M-am gîndit, n-avem decît două posibilități: sau dăm năvală trăgînd cu toate tunurile, sau ne strecurăm pe furiș”.
„Și te-ai gîndit mult pînă ai ajuns la ideile astea?”.
„Trec peste ce-ai zis, avînd în vedere că ești obosit. Cît sîntem noi de puternici, cred că bateriile de la sol sînt și mai puternice. E cazul, deci, să ne furișăm fără a fi observați”.
„Nu-i cam greu, zburăm totuși într-un spacișător de 30 de milioane de tone?”.
„În mod normal, da. Dar vezi butonul ăsta pe care scrie Invizibilitate? În timp ce tu participai la încărcarea combustibilului, mi s-a explicat cum funcționează. E o invenție nouă, neutilizată pînă acum în condiții reale, care ne face invizibili și nedetectabili pentru toate detectoarele lor”.
„Ei, asta-i altceva. Mai avem 15 minute, pesemne că sîntem foarte aproape. Să declanșăm bătrîna rază care ne face nevăzuți...”.
„Nu!!!”.
„S-a făcut. De ce strigi?”.
„Nimic special. Doar că dispozitivul experimental pentru invizibilitate nu funcționează decît 13 minute înainte de a lua foc”.
Din păcate, așa a și fost. O sută de mile deasupra feței pustii, sfîșiate de explozii, a lui Biru-2, Indefectibilul deveni brusc vizibil. Într-o fracțiune de milisecundă, puternicele sonare spațiale și superradare localizară nava invadatoare și emiseră semnalul secret, așteptînd răspunsul care să o confirme ca una de-a lor.
„Le trimit un semnal ca să-i încurc. Larșnicii ăștia nu sînt prea deștepți”, rîse Oțel. Branșă microfonul pe frecvența interstelară pentru urgențe și scuipă aspru cuvintele: „Agentul X-9 către baza principală. Am avut un schimb de focuri cu o patrulă. Au tras chiar în cărțile cu coduri, dar am salvat jurnalul de bord, ha, ha! Mă întorc cu o încărcătură de opt sute de mii de tone de krmml”.
Răspunsul larșnicilor nu se lăsă așteptat. Din cazemate, mii de tunuri gigant vărsară raze atît de năprasnice încît modificau însăși structura spațiului. Forțele strălucitoare atinseră scutul indestructibil al bătrînului Indefectibil, trecură prin el ca prin brînză și se izbiră în jerbe strălucitoare de însăși carcasa navei. Simpla materie nu putea face față acestor forțe născute din măruntaiele dogorîtoare ale însăși planetei, așa că pereții de impătrunzit se vaporizară instantaneu într-un gaz ușor, care, la rîndul lui, se descompuse în electronii și protonii din care era alcătuit (pardon, și neutronii).
Simpla carne și oasele nu puteau face față unor asemenea forțe. Dar, în cele cîteva secunde necesare energiilor strălucitoare să străpungă stratul de protecție și carcasa și să dezagrege gazul, cutezătorul tandem de viteji corpsmani se aruncase cu capul înainte în armurile spațiale. La timp! Epava a ceea ce odată fusese marea navă străpunse atmosfera și cîteva secunde mai tîrziu se buși de solul otrăvitor al lui Biru-2. Unui observator ocazional, asta i s-ar fi părut sfîrșitul.
Puternica, odinioară, regină a magistralelor siderale nu va mai zbura niciodată, pentru că acum nu mai era decît un morman de două sute de funți de fierotenii fumegînde. Nici un semn de viață nu li se arătă dinspre tragica epavă mecaniscoadelor care se buluciră afară prin trapa secretă ascunsă în stîncă și se tîrîră către rămășițele fumegînde cu toate detectoarele detectînd la maximum de amplificare. „Raportați!”, țîșni din radioreceptor. „Nici un semn de viață pînă la a cincisprezecea zecimală!”, turui operatorul mecaniscoadelor între două blesteme, înainte de a transmite semnalul de întoarcere la bază. Mecaniscoadele clămpăniră vicios din fălci peste cîmpul uscat și dispărură. Sub ploaia otrăvită, ce curgea ca șiroaie de lacrimi, rămase epava care se răcea șuierînd cu disperare.
Erau oare morți cei doi buni prieteni? Credeam că n-o să puneți niciodată întrebarea asta. Nedibuite de tehnicienii larșnicilor, cu numai o milisecundă înainte de zdrobirea epavei, două mari și aproape indestructibile armuri spațiale fuseseră ejectate de destinderea unor arcuri de oțel; după un zbor scurt, aterizară înapoia unei spinări de piatră mai ferite, care, printr-un noroc, era chiar locul care ascundea trapa secretă care lăsase să iasă mecaniscoadele, care, după raidul infructuos, se întorceau sub controlul operatorului spurcat la gură, care, abrutizat de o doză proaspătă din drăceasca buruiană krmml, nu băgă de seamă scurta tresărire a acelor indicatoare atunci cînd mecaniscoadele reintrară în tunel, purtînd cu ele o încărcătură cu care nu ieșiseră și ușa masivă se trînti în spatele lor.
„Am reușit! Am pătruns în sistemul lor de apărare”, exultă Oțel. „Și asta nu datorită ție, care ai apăsat nenorocitul ăla de buton de invizibilitate”.
„Păi, de unde era să știu?”, se apără Jax. „Orișicît, nu mai avem navă, dar avem elementul surpriză. Ei nu știu că noi sîntem aici, în vreme ce noi știm că ei sînt aici!”.
„Bine gîndit. Ssst!”, șuieră Oțel. „Mergi ghemuit, se pare că ajungem la ceva”.
Mecaniscoadele clămpănitoare pătrunseră zornăind într-o încăpere enormă, săpată în rocă masivă și plină de felurite mașini ucigașe. Singura ființă omenească, dacă putea fi numit așa, era operatorul larșnic, ale cărui degete corupte țîșniră spre declanșatoare îndată ce-i localiză pe intruși. N-avea însă nici o șansă; razele țîșnite simultan din cele două dezintegratoare îl transformară în mai puțin de o milisecundă într-o bucată de carne carbonizată, fumegînd pe scaun. Justiția CCC-ului ajungea, în fine, în vizuina larșnicilor.
Era adevărata justiție, finală și impersonală, imparțială și distrugătoare, pentru că în acest lăcaș al răului nu existau inocenți. Forțele feroce ale răzbunării lumii civilizate culcau la pămînt tot ce-ntîlneau în cale, întrupate în cei doi băieți care înaintau pe coridoarele infamiei, luptînd pe viață și pe moarte.
„Aici e șeful”, mîrîi Oțel în timp ce se apropiau de o ușă imensă, de impătrunzită, placată cu aur, în fața căreia un comando sinucigaș se sinucise sub necruțătorul bici de foc. Lichidară astfel și ultima rezistență și răzbătură în triumf în sala centrală, unde, în fața panoului de comandă se găsea un singur om, Superlarș însuși, creierul imperiului crimei interstelare.
„Ți-a sunat ceasul”, intonă mohorît Oțel, arma sa fiind îndreptată ferm asupra siluetei în robă neagră, purtînd o cască spațială opacă. „Scoate-ți casca, sau ești mort pe loc”.
Singurul răspuns fu un mîrîit bălos, plin de furie incipientă; o secundă nesfîrșit de lungă mîinile înmănușate în negru tremurară deasupra declanșatoarelor. Apoi, la fel de încet, urcară spre cască, o rotiră ușor și o ridicară...
„Pe sfîntul nume al Profetului Mrddl!”, icniră la unison cei doi corpsmani, siderați de ceea ce vedeau.
„Ei, acum știți și voi”, rînji Superlarșul. „Dar pariez că n-ați bănuit niciodată”.
„Dumneavoastră!!!”, șopti Oțel spărgînd tăcerea înghețată. „Dumneavoastră! Dumneavoastră! TU!!!”.
„Da, eu, Colonel von Thorax, Comandant al CCC. Nu m-ați suspectat niciodată și chestia asta m-a distrat întotdeauna”.
„Dar...”, bîigui Jax, „de ce?”.
„De ce? Răspunsul e evident pentru oricine nu e un porc de democrat interstelar ca voi. Singurul lucru de temut pentru larșnicii din galaxie era ceva de felul CCC-ului, o forță puternică, insensibilă la mită sau instigări, nobilă apărătoare a cauzei dreptății. Ne puteați da bătaie de cap. Prin urmare, am fondat noi CCC-ul, iar eu sînt de multă vreme șeful ambelor organizații. Recrutorii noștri aduc pe cei mai buni fii ai planetelor civilizate, pe care avem grijă să-i brutalizăm, să-i distrugem fizic sau să le zdrobim psihicul, astfel încît să nu mai reprezinte un pericol. Desigur, sînt și unii care răzbesc, indiferent cît de amară li se face viața – fiecare generație își are supermasochiștii ei – dar există ac și de cojocul lor”.
Cum ar fi trimiterea în misiuni sinucigașe?”, întrebă retoric Oțel.
„E o metodă bună”.
„Dar de data asta n-a mers! Spune-ți rugăciunea, larșnic murdar, în curînd îți vei întîlni Creatorul!”.
„Creatorul!? Rugăciunea!? V-ați ieșit din minți, toți larșnicii sînt atei pînă la capăt”.
Și apoi veni sfîrșitul, într-un nor strălucitor de vapori, cu cuvintele-i ticăloase pe buze, un sfîrșit binemeritat.
„Și acum?”, întrebă Oțel.
„Și acum, asta!”, răspunse Jax, zburîndu-i arma din mînă și încremenindu-l cu raza unui paralizator. „Nu vor mai fi locuri doi bune pentru mine – în sala mașinilor, cu tine pe punte. De aici încolo e jocul meu”.
„Ai înnebunit!”, gîngăvi Oțel cu buzele-i paralizate.
„Ba sînt în toate mințile, pentru prima dată în viață. Superlarșul a murit, trăiască Superlarșul! E a mea, întreaga galaxie e a mea!”.
„Și eu?”.
„Aș putea să te ucid, dar ar fi prea ușor. Și ți-ai împărțit cu mine rația de ciocolată... Vei fi învinuit pentru tot acest dezastru, pentru moartea Colonelului von Thorax și devastarea bazei principale a larșnicilor. Toți vor fi împotriva ta, vei fi proscris și vei fugi ca să-ți salvezi viața în periferiile sălbatice ale galaxiei, unde vei trăi cu teama în suflet”.
„Bine, dar batoanele de ciocolată...”.
„Îmi amintesc, nici o grijă. La mine nimereau întotdeauna alea rîncede. Și acum... ȘTERGE-O!”.
Vreți să știți cum mă cheamă? Deșcă Bătrînă e un nume destul de bun. Povestea mea? E prea mult pentru urechile voastre gingașe, băieți. Să ridicăm mai bine paharele și să-i zicem un toast. Faceți asta pentru un biet moșneag care a văzut multe la viața lui. Un toast de baftă neagră, de ceasul rău, blestemul Marelui Kramddl să-l ajungă pe omul numit de unii Gentleman Jax!...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
