Nevoia de ură

foto: Roberto Moiola / robertharding / Profimedia

De ce este atât de ușor să urâm? Care sunt resorturile, motivațiile, ce diabolic mecanism interior ne aruncă în brațele ofertante ale urii?

Personalitatea noastră se naște la intersecția a două nevoi fundamentale – cea de supraviețuire și cea de sens. Sunt mai multe, dar cele două ne conturează destinul, frământările și sănătatea (sau precaritatea) psihologică. Pentru amândouă ura este o soluție facilă, pe cât de degradantă, pe atât de eficace. Suicidar de eficace.

Urâm ca să uităm de frică. Nevoia de supraviețuire e brutală, copleșitoare, iar necunoscutul din fața noastră e terifiant. Conturarea pericolului, definirea lui, ajută enorm în războiul cu demonii auto-conservării, reali și imaginari. Iar în această bătălie a fiecăruia, frica este un obstacol feroce. Ne este mult mai ușor dacă personalizăm răul. Identificarea inamicului este mai simplă, necunoscutul devine cunoscut, incertul devine evidență. Chiar dacă naștem astfel o țintă falsă, irațională, o himeră. O față, un chip, un nume, un popor, o comunitate sau chiar un concept este mult mai ușor de confruntat și de urât. Dușmanul brusc localizat ne ajută să gestionăm angoasa generată de vidul imprevizibilului. Teama noastră față de incapacitatea personală de a gestiona acest vid este mult ameliorată prin exercițiul urii. Când urăști suficient de tare, frica îți este îngenuncheată, uneori până la ignorarea instinctului de conservare. Apar nebănuite resurse de energie. Comiți acte eroice, descoperi rezerve nebănuite de curaj, te arunci nebunește în luptă, devii mașină de război, combatant, te crezi indestructibil. Sau măcar mult mai puternic. Evident, nu ești. Dar în absența urii, a furiei, ai putea fi mult mai vulnerabil. Mai speriat, mai singur, mai confuz. Mai fragil. Sigur, ai fi și mult mai om. Dar umanitatea….e un destin greu de construit. Curajul fără ură, fără mânie, e o virtute rară, dificil de practicat. Iar echilibrul, atitudinea senină, toleranța răbdătoare, bunătatea pot părea slăbiciuni riscante, periculoase și emasculante.

Tragic este cum ne aruncăm în brațele urii și din nevoia uriașă de sens. Nu e ușor să construiești un rost solid pentru propria-ți existență. O cauză mai înaltă pentru dreptul tău de a respira în fiecare secundă. Ceva mult mai presus și mai mântuitor decât recompensele hedonice, firești și ele până la compromiterea lor prin lăcomie și exces. Sensul vine însă la pachet cu munca, cu răbdarea, sacrificiile, cu auto-disciplina, cu efortul de introspecție și auto-cunoaștere, cu multe și febrile căutări lăuntrice, spirituale, cu investiția în valori greu de asumat mai ales în momentele dure de criză existențială. Ura oferă o alternativă facilă, comodă. Ea poate chiar încuraja hedonicul din noi creând simultan o falsă, înșelătoare impresie de eudaimonic. Ne identificăm cu o cauză care să legitimeze ura și brusc soarele sensului răsare în viața noastră. Trăim acum sa “dăm de pământ cu dușmanul” – deci existența noastră are o noimă, gesturile noastre au o semnificație. Ura devine izvor de sens. Ea generează energie, acțiune, mobilizare, îndrăzneală. Pare atât de reconfortantă, de eliberatoare. E o scurtătură eficientă, la îndemână, în marele și dificilul labirint al căutării de rost. Setea de sens, de relevanță strigă în noi: dați-mi o cauză, un motiv de furie justițiară, purificatoare, un inamic, o bătălie, cât să pot uita de neîmpliniri, de frustrări, de eșecuri, de golul din mine, de lenea mea existențială, de abisul potențial al ratării mele.

Urăsc deci exist. Contez. Pentru că, nu-i așa, urăsc ceea ce trebuie urât, nu? Atât de simplu. Atât de uman. Și atât de tragic.

E mult mai greu să iubești. E mult mai greu să-ți înfrunți pornirile instinctuale, ancestrale, viscerale. Să tragi cu dinții de resursele tale de blândețe, să îți educi stoic răbdarea, să cultivi compasiunea. Să uiți, să ierți, să dăruiești. Să te dăruiești. În primă instanță, te poate stoarce de energie travaliul de a fi bun, empatic, generos, cald. E calea lungă și e calea grea.

De fapt, ne îndreptăm adesea către ură, pentru că adânc și vulnerabil ne urâm pe noi. Și asta e dureros să recunoaștem. Iar scurtătura către o cauză justă, care să funcționeze exact ca o supapă eliberatoare, aruncând departe de noi presiunea lipsei de sens, e tentantă și ușor de accesat. Și pare atât de clară.

Urâm pentru că este mai ușor, mai sigur, mai simplu, mai rapid, mai la îndemână. Și dacă ne dresăm creierul să ne transmită că urâm pe bună dreptate, eșuăm în amăgirea că suntem ceea ce trebuia de fapt să fim. Atât de bine am învățat să facem dresajul ăsta. Supraviețuire și sens.

Iubirea e efort, timp, strădanie, adesea e sacrificiu. Urâm pentru iluzia unei salvări facile. Iubirea ne împovărează cu responsabilitate, aparent și temporar ne consumă energia afectivă, rezerva de disponibilitate. Iubirea este o cruce mult mai grea. Ura este un păcat ofertant, deghizat în virtute. E cruciada noastră vopsită în culoarea mincinoasă a legitimității. Dar atunci când ne înrolăm în iubire, la capătul acestui drum, adesea epuizant, ne câștigăm întreaga umanitate. Întregul sens, deplin, autentic. Ne eliberăm de ură, de nevoia ei. Și redevenim oameni.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp