Și unghiile mele zgârie

Foto: Eduard Goričev / Panthermedia / Profimedia

Unghiile mele zgârie. Copila mea de 8 ani și 9 luni se joacă pe covorul verde din dormitor și spune, pentru sine, ”unghiile mele zgârie”. În timpul ăsta, eu citesc memoriile Feliciei Simion despre depresia postnatală, după ce tocmai m-am întors de la pomana cuiva de vârsta mea care a decis că i-a ajuns viața.

”Unghiile mele zgârie”, spune Ilinca, fără să bage de seamă prezența mea, iar eu mă gândesc că da, unghiile noastre trebuie să zgârie, e o necesitate, trebuie să zgârie măcar suprafața lucrurilor, ca să poată lăsa urme ale trecerii. Sunt dârele noastre de melc.

Acum câțiva ani, o prietenă venită în vizită în Craiova, cu care mâncam merdenele în fața patiseriei Eugenia, la niște mese de lemn lăcuit, a privit firimiturile și-a zis: "În firimiturile astea, sunt toți oamenii care au mâncat merdenele".

Sunt ultimele zile dintr-un an greu și caut sens în unghii care zgârie și în firimituri. 

În acest an au plecat niște oameni prea devreme. Moartea a făcut cu mâna prea des și mi-am dat seama că e mai ușor să te obișnuiești cu ea atunci când cauți sens în umilele treceri ale tuturor prin lume.

Cred că nu aveam mai mult de 9-10 ani când priveam fântâna veche de lângă biserica din satul bunicii, când mergeam cu "garnița" după apă, și mă întrebam de ce moare omul. Frate-meu scotea apă, învârtea de o manivelă de fier ca o găleată goală să se afunde în apă și o alta să se ridice plină, iar eu mă gândeam la moarte. De-a lungul anilor, am căutat să mă împac cu viața și moartea căutând sens în scris. Am scris poezie de mică, apoi am început să scriu de toate.

M-am înscris la facultatea de jurnalism, am luat examenul și apoi am ales alta. După câțiva ani, tot jurnalistă am ajuns. Și, atunci când nu sunt prea obosită, lipsită de chef sau depresivă, caut sensul și de pe scaunul meu din redacție. Unii ar numi asta idealism. Dar fiecare om caută sens în dârele pe care le lasă, ca un melc care își desenează călătoria cu mucina lui vâscoasă.

Dacă aș vinde la Lidl, aș găsi probabil un sens în zâmbetul pe care i l-aș arăta unui client încruntat și în bipăitul produselor de pe bandă la fiecare scanare. Sunt responsabilă să îmi găsesc propriile sensuri, așa cum fiecare e pentru el, ca să-și poată lăsa dârele. 

Am găsit acum câteva luni o declarație de pe timpul pandemiei, din acelea pe care le completam în perioada carantinei ca să ieșim din casă. Din acelea pe care am bifat odată procurarea de bunuri de primă necesitate, după care m-am întors acasă cu un buchet de lalele. Îmi amintesc și de banda cu roșu și alb care înconjura micul parc din cartier, pe care scria "nu treceți". Părea un imens loc al crimei.

Pandemia pare departe, mai aproape decât ea e războiul acum. Și îmi amintesc și de dimineața în care am aflat că Rusia a invadat Ucraina, în timp ce mă dădeam cu ruj, înainte să plec la birou.

Și de ziua în care am cumpărat conserve și baterii, de frică.

Și îmi zic: "Sunt prea tânără pentru toate astea". "Sunt prea puțini ani pentru că toate grozăviile astea să încapă în ei".

Și acum o lună a început să îmi fie frică și de gândul unei dictaturi. Mă uitam la un om care vorbea din sufragerie și la oamenii din jur, de lângă mine, din autobuz, de pe stradă, și mă întrebam: "Ce știm noi unii despre ceilalți și cât de mult înțelegem din lumea asta?".

Între nebunie și depresie cred că diferă gradul de înstrăinare față de lume și de oameni.

Cât de străini suntem acum unii față de alții? Cât de străin ești față de mama care îți pune salata de boeuf în farfurie?

Cred că ne suntem datori unii altora să ne cunoaștem mai bine.

Unii spun că trăim în era în care sănătatea mintală defilează pe sârmă, în exerciții de acrobație. E la fel de stabilă ca un jeleu.

De fapt, fiecare epocă și-a avut sârmele sale. Din fericire, și oamenii au avut mereu unghii.

Și unghiile noastre zgârie.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp