Viitorul Iran - un scenariu optimist și un scenariu mai puțin optimist

sursa foto: Profimedia

Câteva clarificări istorico-geopolitice în contextul războiului din și cu Iranul:

1. Acum se vede importanța scutului de la Deveselu, care tocmai pentru un eventual atac al Iranului a fost creat. Suntem în cea mai sigură parte a lumii la ora actuală, așa încât cu atât mai ridicolă ni se pare dorința unor rusofili de a dezactiva scutul NATO, care ne protejează.

2. Imediat după începerea conflictului, toți am fost curioși să vedem care este reacția Rusiei. Din declarațiile lui Putin și ale celor mai influenți politicieni ai Kremlinului, ne dăm seama că Rusiei nu-i este favorabil contextul creat de o eventuală răsturnare a regimului Khamenei. Președintele rus a caracterizat intervenția Washingtonului și a Tel-Avivului „o aventură periculoasă”, neezitând să denumească acțiunile celor două state „agresiuni”, ce încearcă să supună Iranul unui „dictat al forței și hegemonismului”. Mulți au văzut în poziționările de până acum ale lui Putin o contradicție logică: nu poți să condamni acțiunea militară a SUA, fără să te gândești că, de fapt, Rusiei agresoare i se pune o oglindă în față. „Cum poate Putin să vorbească despre încălcarea suveranității unui stat, când el însuși a făcut acest lucru în Ucraina?” se întreabă, oarecum retoric, analiștii politici. Totuși, credem că tocmai poziționându-se anti-intervenționism și pro-Iran, Putin arată că, pentru el, „operațiunea specială” din Ucraina este altceva decât atacul Israelulului și Americii asupra Iranului. Rusiei nu i se aplică dreptul internațional și nici nu-i pasă de acesta. Mai mult, ideologia de la Kremlin justifică războiul, considerându-l un fel de „drept sfânt” al Rusiei asupra teritoriilor pe care are toate motivele politice, istorice, spirituale, mesianice să le cucerească. Așadar, nu există nicio asemănare din punctul de vedere al lui Putin între acțiunile Rusiei și cele israeliano-americane. Iranul are drept de autodeterminare, Ucraina în schimb nu. Rusia este hegemonică și impune propriul ei drept de a face istoria. Nimeni altcineva nu are acest drept. De aceea, conducătorii de la Kremlin nici nu își dau seama că sunt într-o contradicție flagrantă condamnând agresiunea americano-israeliană, fără să se simtă la fel de vinovați față de conflictul din Ucraina. Noi putem folosi aceste poziții ale Rusiei ca argumente pentru a demonstra de ce războiul din Ucraina nu are aceeași „forma mentis” ca operațiunea militară îndreptată asupra Iranului. Dar putem trage o altă concluzie, în afara de cea a deosebirilor dintre cele două conflicte: de abia acum devine periculoasă poziția Rusiei, care încă se află în faza de negare, în siajul extazului naționalist produs de ideologia pan-moscovită. Pericolul este cu atât mai mare cu cât războiul real este dublat de unul ideologic, cu toate consecințele care decurg de aici.

3. Iranienii nu sunt arabi, dar sunt majoritar musulmani. Regimul iranian este teocratic și decenii de-a rândul conducerea islamică a interzis practicarea religiilor aflate acum sub presiunea ideologiei velayat -e faqih, a „imamului ascuns”, dezvoltată de Ayatollahul Ruhollah Khomeini. Astfel, zoroastriștii, creștinii, reprezentanții cultului Baha I, altădată bine reprezentați numeric, sau islamiștii sunniți sunt reduși la tăcere de regimul teocratic de la Teheran . Deși se constată de vreo 20 de ani o disoluție lentă a Revoluției Islamice, religia islamică și legea șiită Sharia funcționează în continuare ca un catalizator social și politic pentru majoritatea iranienilor. În plus, din cauza persecuțiilor și a atacului împotriva tradițiilor și culturii persane, „oamenii noi” pe care îi vedem acum în stradă și care strigă „moarte Americii” sunt zombificați religios și apără cu fanatism statul teocratic, fiind un fel de gardieni ai puterii politice, o platoșă destul de rezistentă în fața tuturor încercărilor de democratizare a religiei. De cealaltă parte, cei care susțin democrația și laicizarea statului sunt împărțiți între diaspora și țara de origine, unde sunt persecutați și anihilați politic. Vor ieși în stradă zilele următoare și, din acel moment, va fi război civil. Va fi o luptă inegală, pentru că ayatolahii și mujahedinii au armata de partea lor, plus milițiile înființate special pentru a apăra teocrația islamică, plus Hamas și Hezbollah, grupări paramilitare islamice. SUA și Israel vor trebui să garanteze că vor fi de partea populației civile ce dorește instaurarea regimului șahilor și sfârșitul dictaturii islamice.

4. Deși pare ciudat, teocrația islamică este un amestec de islamism ultra-religios, șiit și... marxism cultural. De altfel, Islamo-marxismul în Iran a fost un fenomen ideologic și politic complex, apărut în anii '60-'70, care a sintetizat elemente ale teologiei șiite cu concepte marxiste de analiză socială și luptă de clasă. Această ideologie a jucat un rol crucial în Revoluția Islamică din 1979, servind drept punte între intelectualitatea de stânga și masele religioase în opoziția față de Șahul Mohammad Reza Pahlavi. (De aici și legăturile cu China și Rusia sovietică și post-sovietică, singurele țări care au avut contacte economice și diplomatice cu Iranul teocratic). Această combinație fatală între marxism și extremism religios face și mai grea tranziția Iranului către o democrație de tip liberal, pentru că în 50 de ani o generație întreagă s-a format în spiritul panislamismului teocratic șiit. Să nu uităm ce înseamnă asta și să ne imaginăm doar cum arată tinerii religioși crescuți în noul stat iranian. Citez din „Urzeala timpului”, excelenta carte a lui Robert D. Kaplan: „Iranul a devenit un loc al fricii și al represiunii sufocante. Muzica a fost interzisă. Sexele au fost despărțite. Educația în comun a fost eliminată. Femeile au fost obligate să-și acopere tot corpul, cu excepția feței. Poliția morală a început să patruleze pe străzi pentru a veghea la respectarea disciplinei. Au existat lapidări și plutoane de execuție. Alcoolul a fost interzis. Cei săraci au rămas săraci, iar clasa mijlocie a fost decimată economic. Întinsa capitală a Teheranului a îmbrăcat haina unui modernism plicticos și trist, pe măsură ce oamenii erau forțați să-și reprime instinctele naturale. Viața umană, cu toate bucuriile ei, a fost zdrobită de o doctrină” (Robert Kaplan, Urzeala timpului, 2024, p. 333). De aici rezultă...

5. O intervenție directă a SUA, de sus în jos, va fi privită de populația crescută cu ura față de americani ca un gest de afront, ceea ce va face foarte dificilă tranziția către un stat non-islamic. Totuși, doar din partea populației poate să vină răsturnarea regimului teocratic șiit. Deci, doar de jos în sus, dar cu sprijin, de tipul soft power sau intelligence force, se va putea impune o nouă conducere, un nou stat iranian. Tare ne e teamă că tocmai acțiunea militară în forță a Israelului, susținută de SUA, face ca cele două metode amintite de intervenție să nu mai fie posibile acum, când a escaladat conflictul.

6. Fiul fostului șah exilat este singura figură politică legitimă ce ar putea prelua puterea în Iran. Reza Pahlavi are dificila misiune de a convinge poporul iranian că este singura șansă, și cea legitimă de altfel, de a avea un stat liber și ne-opresiv. Întrebarea este dacă va primi consensul popular și va fi acceptat de majoritatea șiită.

7. Dacă schimbările politice nu se vor petrece în următoarele ore/zile, șansa Iranului de a schimba dictatura cruntă cu un regim deschis vor deveni minime. În schimb, dacă se va ajunge la un Iran pașnic și prooccidental, vom vorbi deja de o nouă mare putere în zona arabică, nu numai militară, ci și economică, o adevărată mină de aur pentru arabii bogați, pentru americani și chinezi. Rusia? Nu știm dacă va putea să profite de un stat iranian fără ayatollahi. Cert este că, acum, Kremlinului i-ar conveni mai mult păstrarea unui regim autoritar și anti-american, singurul care ar putea colabora cu un stat perceput ca fiind anti-occidental.

8. Un Iran liberal și prooccidental ar fi în avantajul aproape al tuturor, dar poate să și transforme teritoriul vechii Persii într-un teatru de luptă pentru supremație economică între arabi - pentru care democratizarea Iranului va crea noi oportunități de afaceri; americani - ce vor deveni jucători puternici pe piața iraniană; și chinezi - ce nu vor renunța ușor la hidrocarburile Iranului și la Noul Drum Al Mătăsii, esențial pentru imperiul businessului chinez. Important este cum va percepe Iranul noile provocări economice în cazul căderii regimului Khamenei.

Noi, care facem parte din tabăra spectatorilor neutri, nu putem decât să ne dorim ca Iranul să recapete strălucirea din timpul Imperiului persan, pe cea din timpul dinastiei sasanide, ultima dinastie non-islamică, sau măcar puterea și standardul politic din perioada ultimilor șahi. Bucuria de a vedea o țară minunată, cu oameni inteligenți și buni, liberă și deschisă ar trebui să primeze față de calculele cinice politice și economice, care sunt treaba celor puternici. Să ne dorim deci un Iran liber și prosper: acesta ar fi încă un pas către victoria democrației și a civilizației peste tot în lume.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp