Două sentimente se ciocnesc în mine când am în fața ochilor jucătoarele iraniene de fotbal tăcând intens în timp ce imnul țării lor curge din difuzoare: mă bucură nespus să văd cât de curajoase și demne sunt, căci știu bine că pot fi executate îndată ce vor reveni în Iran; mă întristează nespus chipurile lor întunecate și asprite de suferință, arătate lumii pe stadionul Gold Coast din democratica Australie, care nu cunoaște nici dictatura, nici războiul pe teritoriul ei. Semnul monstrului de acasă este pe capul lor: hijabul negru care le acoperă gâtul și părul. Dar părul sportivelor nu în întregime, jumătatea din față a capului e liberă, ceea ce le poate aduce pușcăria sau moartea. Hijabul e menit să le acopere și creierul, nu numai podoaba capilară. Este echivalentul pielii de cămilă crude care, pusă pe capul omului, se strânge până când îl preface într-un mancurt complet lipsit de voință.
Au pierdut cu 3-0 meciul din Cupa Asiei cu Coreea de Sud. Nu vor câștiga această Cupă. În schimb, au învins, pentru lumea întreagă, teama de regimul ayatollahilor casapi de oameni.
Apare însă întrebarea: de ce s-a permis de către FIFA intonarea imnului Iranului, în vreme ce imnul Rusiei, țară la fel de dictatorială și bestială, e interzis în competițiile sportive? Probabil că este ideea interlopului Infifantino Mondialu`.
Woman is the Nigger of the World – poate că niciodată n-am simțit atât de apăsat cuvintele melodiei lui John Lennon. Căci disprețul și sălbăticia stăpânitorilor Iranului față de femei se regăsesc, legiferate sau nu, în multe alte țări...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
