Casa Regală numește petrecerea cu șpriț și lăutari din trenul regal „o blasfemie”. Dar alte blasfemii cum le-ați îndurat?

Foto: Inquam Photos

Circulă zilele acestea o știre de margine, anume că trenul regal a fost închiriat, nu mi-e clar de cine, probabil de o autoritate a statului român, pentru o călătorie de plăcere de 1 decembrie, intitulată inspirat și neaoș: „Șpriț și lăutari”. Cele optzeci de bilete s-au sorbit dintr-o sorbire. Desigur, Casa Regală a reacționat prompt, amendând intenția impură a autorității care a închiriat trenul și numind gestul „o blasfemie”, întrucât „cu Trenul Regal au călătorit patru generații ale familiei regale (...). Trenul a condus (sic!) pe Regele Mihai I și pe Regina mamă Elena în exil (...)”. 

Vorba unui prieten foarte apropiat care mi-a semnalat știrea, uluitor nu e că unii vor să petreacă în trenul regal, ci că trenul regal este de închiriat. Casa Regală are toată îndreptățirea să-și arate oroarea dinaintea unui asemenea gest, pe care l-aș trata mai degrabă în registrul imbecilității pure a unor funcționari. Să petreci cu lăutari în trenul care l-a dus pe regele tragic al României pe ultimul drum e o scenă demnă de cinematografia românească care are cu vârf și îndesat vocația grotescului gratuit și inexpresiv. Anathema sit!

Totuși, ca monarhist de convingere, nu de ocazie, mă gândesc că infinit mai pernicioasă pentru destinul instituției monarhice din România a fost intrarea în familia regală a unui domn al cărui nume figura pe o listă controversată cu persoane de încredere a fostei Securități ceaușiste, pe care nu știm cine l-a pus. Desigur, nimeni dintre muritori nu e chemat să judece intenția regelui de a-l primi în rândul familiei sale pe domnul cu pricina, după cum nimeni nu e chemat să se pronunțe în privința vreunei eventuale vinovății sau a eventualei convertiri a celui din urmă. Probabil că nici un gest de care e capabilă natura umană nu are o mai mare profunzime și nu e mai tainic decât metánoia, la propriu „întoacerea minții”, schimbarea lăuntrică radicală a unei persoane. Nimicirea aderenței la rău, concrescută atâta amar de vreme în inima oricăruia dintre noi și reluarea vieții de la acest moment zero al sufletului sunt gesturi pentru oameni tari, ale căror roade s-ar vădi nemijlocit la un moment dat.

La roade avem voie să ne uităm. Dar ne putem uita cu inima împăcată? Să ne aducem aminte de unde s-a pornit și unde s-a ajuns. În primii ani 90, puterea condusă de „al treilea temnicer” după Gheorghiu-Dej și Ceaușescu, adică de Ion Iliescu se temea de Regele Mihai și de instituția monarhică, apropo de blasfemie, ca dracul de tămâie. Nu exista sondaj de opinie în care să nu figureze procentul infim de susținători ai monarhiei, desigur ridiculizat de cei care întruneau largul sufragiu național, adică de eternii dușmani ai țării din 1945 încoace, PCR- FSN-PDSR. Regele era întors ba cu arma în piept de pe șosele patriei, ba de pe scara avionului. Au încercat marea cu degetul în 1992, puteau să se ardă rău și de atunci nu și-au mai permis greșeli. Numai de Corneliu Coposu se mai temeau așa. Să ne aducem aminte ce lături au aruncat în acești doi oameni puterea comunistă de după căderea comunismului și presa aservită ei! După dispariția lui Corneliu Coposu a fost suficient un ciclu electoral pentru nimicirea creației sale, PNȚ, partid infiltrat masiv, ridiculizat pe potrivă, victimă, e drept, și a unei forme de imobilism bătrânesc, dar care era singura alcătuire democratică autentică în anii 90. Dovadă a contrario că eterna floare la butoniera FSN, adică PNL, a supraviețuit până astăzi.

Regele însă nu a murit atunci. Amenințarea pe care persoana și autoritatea sa morală o reprezentau trebuia dezamorsată altfel. Soluția a fost o formă de coabitare care i-a nedumerit în primă instanță și i-a dezamăgit apoi pe mulți dintre susținătorii săi înfocați. Dintr-odată, inimiciția legitimă dintre regimul Iliescu-Năstase și Casa Regală s-a diluat în numele „normalizării relațiilor”. S-a pus această normalizare pe seama restituirii unor proprietăți. Ceea ce, desigur, e un argument meschin, pentru că și alți proprietari și-au redobândit proprietățile și nu au simțit nevoia să-și „normalizeze relațiile” cu reprezentanții puterii care îi jefuiseră cu cincizeci de ani înainte. Cu siguranță, Regele Mihai nu ar fi acceptat Săvârșinul în schimbul defilării alături de Ion Iliescu. Ceea ce oricum s-a întâmplat, în mod odios, dar din alte considerente.

Casa Regală și-a pus la dispoziție serviciile în vederea unei acțiuni de lobby pe lângă guvernele țărilor membre NATO pentru admiterea noastră în alianță. Inițiativă lăudabilă, desigur, dar a cărei legitimitate îmi scapă și acum. Vorbea atunci principele în numele Regelui sau al lui Adrian Năstase, căruia i se spunea de pletora de yesmen din juru-i „Împăratul”?

Să mai zic de candidatura, de infernală aducere aminte pentru un monarhist, a aceluiași intrepid principe la președinția republicii? Se poate imagina o mai strașnică siluire a legitimității instituției monarhice decât aceasta?

Dar rânjetul Varanului din proximitatea sacrosanctă a Regelui cum l-ați îndurat? A meritat compania pestilențială a acestui om care a adus cunoscute, incomensurabile deservicii democrației românești? Mai degrabă decât un troc făcut cu degetele la nas pentru niște emisiuni de promovare a ideii monarhice, eu înțeleg că acela a fost semnul că instituția monarhică nu mai reprezintă nici o amenințare pentru noile relații ale vechiului regim. Mesajul era că, oricâtă expunere publică favorabilă ar avea, monarhia a trecut, emasculată, în galeria de figuri de ceară a istoriei românești, devenind o curiozitate muzeală aplaudată de privitori hipnotizați, întocmai ca păsările mecanice ale împăraților bizantini.

Doar micul tămbălău cu prințul Nicolae, persoană în care monarhiștii strânși la Biserica Sfântul Gheorghe și sub balconul hotelului Continental în 1992 își mai puneau și își mai pun, iluzoriu, speranțele și knicksurile de un penibil extrem făcute la tronul vremelnic al khaganului mustăcios de Teleorman, în vreme ce țara risca să fie basculată în stepe au mai tulburat nițel „deplina proprietate și liniștita posesie” a familiei-muzeu. În rest, lawn parties cu pălăriuțe, ceremonii de acordare a unor decorații în atmosfera nefirească a unor exerciții de reenactment, confuzia ocupării pe durată limitată de două-trei ore, pentru poze, a unor spații istorice care au primit prin lovitura de stat din 30 decembrie 1947 o cu totul altă destinație publică, goana prin interstițiile categoriilor de drept în aplauzele dezorientate ale unei curți de strânsură, morga, înțepenirea, actul ratat. Teatrul ca viață.      

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp