Cât de aproape sau… de departe suntem de stabilitatea preţurilor? (II)

Preţurile, în economiile de piaţă, sunt mişcătoare. Oricum! Dacă mai intervin şi şocuri generatoare de crize, mişcarea lor – fie în sus, fie în jos – devine, inevitabil, agitată si dezordonată. Orice risc, desigur, e o probabilitate. Dacă însă, la un moment dat, probabilitatea devine realitate în împrejurări în care intervin factori destabilizatori într-o ţară ori într-un grup de ţări – provocând o inflaţie globală cum este cea care a debutat in 2021 fără să se fi încheiat încă – sună… alarma. Care-i pericolul? S-a produs o dezordine generalizată în sistemul preţurilor, o destabilizare… şi revenirea la stabilitate a devenit imperativă. Şi iată cum, sub impactul provocărilor, cel mai bun activ pe care băncile centrale pot să-l asigure în folosul ţărilor lor, este stabilitatea preţurilor. O fac prin mobilizarea întregului instrumentar al politicii monetare.

citiți aici prima parte a analizei:

• Adrian Vasilescu: Cât de aproape sau… de departe suntem de stabilitatea preţurilor? (I) 

Alan Greenspan, in vremea in care conducea Fed-ul – întrebat cum ar defini stabilitatea preţurilor – a sugerat o linie strategică, o stare de echilibru, la nivelul căreia să fie ordonate ratele anualizate ale tuturor preţurilor. Solicitat să dea şi o cifră… a răspuns prompt: „2,0 %“! La 2,0 %, nici mai sus dar nici mai jos, creşterea preţurilor ar fi optimă. Răspunsul a făcut epocă. Rata de 2,0 % a devenit Râvnitul Reper. Băncile centrale l-au adoptat. Unele, mizează şi azi pe 2,0 %, altele au recurs la adaptări impuse de realităţile interne.

Când preţurile din SUA, din Regatul Unit, din Uniunea Europeană şi din alte zone – din toate acele ţări deci care învaţă acum că drumul cel mai lung pe care îl are de parcurs inflaţia este acela din apropierea liniilor de sosire – vor ajunge pe aliniamentele ţintelor strategice, atunci abia va fi pus punct dezordinii! Care sunt ţintele? Acel 2,0 % pentru SUA şi zona euro; 2,0 % +/- 1 punct procentual în Cehia; 2,5 % +/-1 punct procentual în România şi Polonia; 3,0 % +/- 1 punct procentual în Ungaria. Rate pe care statisticienii le calculează ca medii pe 12 luni în urmă.

Cât timp însă preţurile nu numai că se apropie greu, dar se şi depărtează de ţintele strategice – cum s-a întâmplat din octombrie 2024 până in prezent, când s-a întors inflaţia în America, in Regatul Unit şi in Uniunea Europeană – momentul in care vom pune punct actualului ciclu de dezordine a preţurilor se amână! Până când? Deşi globală, inflaţia nu a debutat deodată in toate ţările din Uniunea Europeană şi e cert că fiecare ţară îşi va avea propriul moment de ieşire din inflaţie. Prognoza pentru România, comunicată de BNR in februarie, indică jumătatea anului 2026! Atunci – in baza datelor cunoscute in prezent – preţurile ar urma să se ordoneze pe linia strategică de 1,50 % – 3,50 % . Dacă, bineînţeles, nu vor interveni evenimente riscante, in prezent neidentificabile.

In anii parcurşi din 2021 – de când inflaţia ne-a scos din normalitate – şi până… cât va mai dura actualul ciclu… pe care istoria îi va ţine minte, am fost feriţi de hiperinflaţie şi de stagflaţie, acea combinaţie periculoasă de inflaţie, încetinire a creşterii economice şi şomaj. Am avut însă parte – din 2021 si până acum – de două faze din clasa dezordinii preţurilor ale căror denumiri conţin formaţiunea lexicală „flaţie“: 21 de luni de inflaţie urmate de 23 de dezinflaţie. Până in septembrie 2024. In octombrie s-a întors inflaţia.

Măsurarea cu exactitate a dinamicii preţurilor de consum nu ar fi posibilă fără un set de rigori. Iar dacă astfel de rigori nu ar fi respectate cu stricteţe, piaţa de consum, pe care se vând si se cumpără mii şi mii de produse, ar fi imposibil de monitorizat şi de analizat. De reţinut că importanţa respectării tuturor acestor rigori este dublă: întâi că simplifică măsurarea corectă a ratelor creşterii preţurilor, apoi, asigură o bună comunicare lună de lună a Statisticii oficiale cu autorităţile, companiile din economie, analiştii şi populaţia.

Pentru că, bunăoară, ar fi imposibilă o eficientă comunicare dacă tabloul pieţei de consum – cu mulţimea lui de produse si de preţuri – nu ar fi supus unei clasificări care să ordoneze principalele ramuri: 1) preţuri ale mărfurilor alimentare; 2) ale mărfurilor nealimentare; 3) ale serviciilor. Toate trei exprimând notele specifice ale mişcării preţurilor, atât în sus cât şi in jos, in aceste agitate vremuri.

Atât măsurătorile făcute de instituţiile specializate, cât şi comunicarea cu întreaga societate ar fi dificilă, dacă nu imposibilă, in cazul in care miile de preţuri de consum nu ar fi sistematizate în grupe sintetice. Un exemplu: produsele vândute în farmaciile din toată ţara, cu reţete sau fără reţete, care sunt adunate într-o singură grupă – „medicamente”-, plasată acolo unde îi este locul, în clasa mărfurilor nealimentare. Ce se desprinde din analiza acestei grupe? Că medicamentele – cu rate anualizate ce au sărit cu mult peste linia de ţintire din aprilie până in iulie – au împins in sus media generală a creşterii preţurilor in vara lui 2024. Cum însă rata anualizată ce exprimă scumpirea medicamentelor a revenit in toamna anului trecut sub linia de ţintire de 2,5 %… grupa nu a mai fost implicată in şocul inflaţionist din octombrie – ianuarie. Alte grupe sintetice au continuat să toarne gaz peste foc.

Iată-le: detergenţii, ţigările, transporturile aeriene, restaurantele şi cafenelele. Plus notele aparte, care explică scumpiri mari, între care combinaţia dintre articole cosmetice şi tratamentele cosmetice. Sau băuturile alcoolice, pentru care gospodariile populaţiei plătesc in medie, de mulţi ani, tot atâţia bani cât pentru îmbrăcăminte şi încălţăminte laolaltă.

Clasele si grupele sunt completate – tot pentru o cât mai precisă măsurare a creşterii preţurilor si pentru o cât mai bună comunicare – cu ponderi, rate de creştere şi cote de influenţă. Toţi aceşti indicatori fiind calculaţi în contul fiecăreia dintre cele 99 de poziţii din tabloul preţurilor de consum. Concret, dacă ne referim de exemplu la grupa „combustibili”, din clasa „mărfuri nealimentare”, vom vedea că, în tabloul inflaţiei, deţine cea mai mare pondere, numărând 847 de puncte din totalul de 10.000, ceea ce înseamnă că rata anualizată a acestei grupe cântăreşte greu in calculul final al creşterii preţurilor. Mai cu seamă că are o influenţă mare în întregul tablou, care acţionează în lanţ, deoarece combustibilii scumpesc transporturile iar transporturile, la rândul lor, scumpesc mărfurile transportate.

Analizând ratele de creştere, putem să distingem cum anumite grupe – de exemplu preţurile cartofilor, uleiului comestibil, untului, zahărului – cu mişcări extravagante timp îndelungat – şi-au revenit din şoc şi au contribuit substanţial la frâna puternică pusă întoarcerii inflaţiei in octombrie anul trecut, România fiind între cele 10 ţări – alături de Cehia şi Polonia, dar şi de Olanda, Belgia şi Franţa – care au suferit cel mai puţin din cauza întoarcerii inflaţiei in Uniunea Europeană. Surprinzător, continuă sa fie citite greşit comunicatele EUROSTAT… ce induc un neadevăr, acela că România ar fi campioana inflaţiei in Uniunea Europeană.

Greşit este citită si influenţa unor grupe de preţuri asupra mediei generale a inflaţiei. Exemplul cel mai edificator, aici, fiind preţurile energiei electrice şi gazelor naturale. Ieşirea lor din marja de stabilitate se înscrie între cele mai grele lovituri date ordinii preţurilor in primii ani ai ciclului inflaţionist. Energia electrică, cu o pondere mare în piaţa de consum, de 395 de puncte, şi gazele naturale cu 311 puncte, ambele grupe având implicaţii în toate celelalte grupe, au dobândit cea mai mare influenţă ca stimulatori al inflaţiei. Dacă ne uităm însă la datele din octombrie – februarie, cu rate pe 12 luni cu mult sub linia strategică de ţintire a inflaţiei, vom găsi aici o altă determinantă a situării României intre cele 10 ţări din Uniunea Europeană ce au suferit cel mai puţin din cauza întoarcerii inflaţiei.

Este notabil şi faptul că, în ceea ce priveşte indicii inflaţiei, care reprezintă un raport între diferite valori medii ale preţurilor în momente diferite, persistă confuzii în ceea ce priveşte interpretarea cifrelor comunicate. Şi iată cum un ciclu dominat de mişcări atipice, fără o legătură intimă cu definiţia inflaţiei, cum este cel din octombrie-februarie, scoate in evidenţă particularităţi care merită nu doar o citire atentă, ci şi o analiză atentă. Altfel, va dăinui confuzia. Şi nu va fi înţeles corect tabloul pieţei interne de consum. Tablou in care mii de preţuri se mişcă fără excese şi fără extravaganţe, a căror medie e stricată de un număr restrâns de preţuri rebele, care muşcă din venituri şi loveşte în puterea de cumpărare a populaţiei! Am in vedere preţurile care in octombrie s-au dublat faţă de septembrie, cum sunt cele ale fructelor proaspete, ori creşterile substanţiale la citrice, băuturi alcoolice sau combustibili, lângă scumpirile ce „sar calul“ in continuare, la tratamente medicale, ţigări, chirii reglementate, reparaţii la îmbrăcăminte şi încălţăminte sau serviciile de apă, canal şi salubritate.

Şocul inflaţionist din octombrie-februarie – probabil ultimul din actualul ciclu de dezordine a preţurilor – cu puternicele lui note specifice, impune un tratament specific. În acest context, strategiile referitoare la limitele până la care ar putea să fie modificate dobânda-cheie, in general direcţiile de acţiune ale politicii monetare, continuă să fie pe mai departe un demers cu miză mare. Important este că BNR a găsit măsura, reuşind să calmeze inflaţia fără să pună in pericol creşterea economică. Fluxul de lichiditate din piaţa interbancară, care într-un context istoric dificil asigură finanţarea bugetului ţării, a firmelor din economia reală şi a gospodăriilor populaţiei, poartă amprenta politicii monetare a Băncii Naţionale.

articol apărut anterior pe opiniibnr.ro

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp