Câți mai trebuie să moară?

Foto Guliver/Getty Images

Vasile și-a pus capăt zilelor, după ce a fost extirpat din sistemul de „protecție specială”. Atât de specială, încât tinerii fără familii, fără nici un fel de rețea de sprijin, ajung în stradă, ai nimănui, așa cum, de fapt au fost de la naștere. După traumele de nedescris, suferite zi de zi prin înregimentarea instituționalizării, prin privarea de orice urmă de afecțiune, urmează totala expunere la eșec: e ca și cum ar fi lăsați să cadă în gol, din avion, fără parașută.

Vasile avea 18 ani și, fără nimeni și nimic care să-l ajute, a fost împins spre un salt în necunoscut. La fel ca mulți alți tineri dați afară din sistemul de protecție, avea prea puțini prieteni și nimeni care să-l poată ajuta cu un acoperiș deasupra capului, nimeni căruia să-i aparțină. Până la urmă, ei își poartă disperările și suferințele de unii singuri, în tăcere. Iar această vulnerabilitate uriașă pornește din incapacitatea sistemului de protecție a copilului de a le oferi soluții de integrare, odată ce ajung tineri adulți. Odată ce stima de sine e atât de scăzută și încrederea în sine dezintegrată, curajul și capacitatea de a face față unei vieți independente sunt aproape imposibile.

Ce l-a făcut pe Vasile să se sinucidă? Ceea ce i-a făcut pe atâția tineri ieșiți din sistem înaintea lui: lipsa apartenenței. Absența atașamentului. Stresul schimbărilor continue, necontrolate. Complexul de origine, rușinea stigmatizării. Cei ca Vasile sunt insuficient de maturi și au probleme profunde de integrare socială. Așa că ajung în conflict cu societatea așa cum o știm și cu normele ei rigide. Sunt victime sigure. Sunt carne de tun pentru rețele de trafic de ființe umane, proxeneți și bandele de interlopi. Labili psihic, ultradependenți de servicii sociale (doar asta au avut ca reper toată viața lor), instabili emoțional (cine să le fi putut clădi siguranța emoțională?) sunt total lipsiți de perspective clare de viitor. Nu au avut un trecut clar – de cele mai multe ori, nici măcar nu au poze cu ei de când erau mici. Mare parte dintre ei nu-și pot aminti ceva frumos din copilăria lor: toate amintirile lor sunt fie șterse, fie urâte. Prezentul trăit de ei e nesigur, în afara puterii lor de control și imposibil de determinat. De aici, somatizarea atâtor angoase fundamentale duce la probleme de sănătate, la depresie, anxietate și tendințe suicidale care, precum în cazul lui Vasile, se încheie cu tragedii.

Dar aceste drame sunt tot mai multe, tinerii care-și iau viața - tot mai mulți, pentru că pur și simplu nu fac față. Sunt copleșiți și dărâmați de neputință.

Și singura scăpare ajunge să fie moartea. Pentru că atunci când nu mai exiști, nu mai suferi.

Acești tineri, însă, sunt victime. Iar acest așa-zis „sistem” îi ucide. Kafkian, absurd, dureros. Pentru că „sistemul” nu le oferă nimic. Doar îi extirpă atunci când nu mai pot fi tolerați. Fără locuințe sociale, fără plata chiriei pe câțiva ani, fără consiliere și mentorat pentru găsirea unui loc de muncă, fără terapie psihologică, prin care să poată trece peste oceanul de îngrijorări, angoase, neputințe și blocaje mentale. Așadar, soluții sunt. Vor fi, însă, puse în practică atunci când cei care ies din sistemul de protecție socială vor reprezenta ceva mai mult decât niște cifre pe o hârtie.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp