Palma de părinte sau despre vechea cultură românească „Eu te-am făcut, eu te omor”

(Foto: Guliver/Getty Images)

Dacă vrei să fii mecanic, ai nevoie de o diplomă, te duci la școală și dai examen. Apoi, cineva te acreditează ca mecanic. Dacă vrei să fii șofer, te duci la școală, faci cursuri, dai examen și primești carnetul de șofer, să poți conduce. Dacă vrei să te faci tâmplar, urmezi aceeași cale, mergi la școală și, după examen, ajungi să bați cuie, să asamblezi scânduri, grinzi, balamale și faci mobilă.

Dacă vrei să fii părinte, nu ai nevoie de nimic. Faci un copil, sau mai mulți, fără nici o diplomă, fără nici un curs, fără nici un examen. În mod paradoxal, pentru cea mai importantă „meserie” din lumea asta, cea de părinte, nu ai nevoie de nici o patalama, de nici o acreditare, nimeni nu trebuie să te declare apt să fii părinte, să crești copii, să-i educi, sau să-i pregătești pentru viață. Așa se face că, de atâtea ori, frustrările părinților se revarsă asupra copiilor. Grijile, nemulțumirile, angoasele și furia părinților se răstoarnă în capul copiilor. 

Foarte multe proverbe și zicale tradiționale vin să întărească preconcepții care susțin bătaia aplicată copiilor, sau neglijența față de copii și sună cam așa: „Nu contează o gură în plus”; „Unde sunt doi, încape și-al treilea”; „Bătaia e ruptă din rai”; „Unde dai bine, crește”; „Mama unde lovește, carnea crește”; „Două-trei coade de topor curg din dragoste”; „Bătaia la copii e ca buruiana de leac”. De atâtea ori suntem martori direcți ai unor crize de nervi și furie ale părinților, asupra copiilor. Pe stradă, în magazine, în parc. Amenințări verbale, insulte, urlete, îmbrânceli, zmucituri, palme peste cap, urechieri, scuturături compulsive de mână, de umăr, de gât, sau de cap. Bătăi în toată regula, acompaniate de jigniri și crize de isterie: „Eu te-am făcut, eu te omor!”; „Îți dau o mamă de bătaie de-ți sună apa-n cap!”; „Te snopesc în bătaie”; „Îți rup oasele”; „Îți rup mâinile”; „Îți rup picioarele”; „Îți scot dinții din gură” - ca să dăm doar câteva exemple de „educație parentală” făcută pretutindeni în țara noastră și fără nici un fel de urmări din partea trecătorilor, care sunt martori pasivi. Lumea, de obicei, se face că nu aude, oamenii trec ca și cum nu s-ar întâmpla nimic, se fâstâcesc, privesc în altă parte, sau ocolesc scena de violență a părintelui față de copil. Acesta e o parte a unui peisaj comun, sunt scene obișnuite.

Vedem, de atâtea ori, copii înfometați, murdari, îmbrăcați în zdrențe, fără încălțări iarna, zgribuliți de frig, bebeluși folosiți la cerșit și nu facem nimic, pentru că au ajuns să fie scene din cotidian, din realitatea noastră imediată. Cumva, acceptăm inacceptabilul și am ajuns să considerăm firesc abominabilul agresiunii, al abuzului fizic, emoțional, sau neglijarea. Într-un fel, ne justificăm, față de noi înșine, cu o resemnare blazată și ridicăm din umeri, pentru că, nu-i așa, „asta-i țara în care trăim”, „oricum nu putem face nimic”, „ne complicăm degeaba”, sau „orice am face, tot așa va fi aici”.

Între timp, sute de mii de copii suferă abuzuri de nedescris, sunt bruscați, loviți, traumatizați, marcați pentru tot restul vieții lor de un mod anacronic și aparținând unui alt secol, prin care sunt „crescuți” de propriii lor părinți, în jurul nostru, în țara noastră. 

Alte sute de mii de copii suferă din cauza neglijenței părinților. De data asta, sunt părinți mult prea ocupați să stea cu ei, oameni prosperi, alergând după carieră și bani, captivi în joburi interminabile, sau magnetizați de viața socială în care nu mai au loc și de propriii lor copii. Evenimente peste evenimente, concerte, weekend-uri cu nunți, botezuri și zile de naștere, în care copiii sunt doar niște accesorii prezente pentru că nu au cu cine-i lăsa acasă, sau agasanți, pentru că pun întrebări și vin să deranjeze, dorind să fie, și ei, luați în seamă. Viața părinților, cu ritmul ei compulsiv, cu viteza ei delirantă, nu are loc și nici timp de copii. Se vorbește foarte mult de „timpul de calitate” pe care părinții ar trebui să-l petreacă alături de copii. E o foarte bună scuză pentru absența timpului efectiv, cantitativ, fără de care nu se poate suda o relație părinte-copil și nici comunicarea reală într-o familie. Timpul real lipsește, e o „marfă” foarte scumpă și tot mai greu de găsit. Ne mirăm, apoi, că ajung copii din „familii bune” dependenți de alcool, de droguri, sau captivi în anturaje dubioase. Ne uimește lipsa lor de motivare, tăcerile prelungi, dependența de smartphone, de jocuri de calculator și de social media, ne siderează lipsa de încredere în ei înșiși, sau stima de sine la pământ. Toate astea, într-un context lipsit de educația parentală minimală, lipsit de posibilități de învățare pentru părinți, într-un mediu în care ne e ușor să-i criticăm doar pe alții, fără să privim spre noi înșine, fără să încercăm măcar să înțelegem ce am făcut noi, părinții, de am ajuns aici.

Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copil, împreună cu multe alte organizații din domeniu, au promovat un document binevenit în acest context: Strategia Națională pentru Educație Parentală 2018 - 2025. Ca într-o țară civilizată, europeană, Ministerul Educației Naționale urma să o aprobe și să o implementeze. Strategia urma să intre în dezbatere publică, dar a fost retrasă de pe site-ul ministerului, fără prea multe justificări. Ce urma să aducă? Un răspuns la provocările enumerate mai sus. O abordare bazată pe înțelegerea nevoilor copilului, pe inteligența emoțională. Urma să aducă un mod clar de educație parentală, cu consecințe pozitive în școli, în familie, în grădinițe, în comunități. Absența abilităților parentale duce la delincvență, la abandon școlar, la abuz asupra copilului, la mortalitate prematură, la dependențe, la neglijare, la fenomene de bullying, la hărțuire fizică și verbală între copii, în școli, la excluziune socială și la sărăcie. Educația parentală e una dintre cele mai importante măsuri pentru prevenirea violenței împotriva copiilor. Și totuși, o astfel de strategie, a fost retrasă. E siderant, într-o țară europeană, într-o țară civilizată. 

Oare să ne fi obișnuit într-atâta cu durerea, cu mizeria, cu fețele posomorâte ale copiilor și ale tinerilor, încât să nu credem că e posibil și altceva? Sper să nu fie îngustime a minții și nici tradiționalism prost înțeles, ceea ce a dus la aberația retragerii unui document care chiar poate avea efecte pozitive asupra generațiilor de copii, de acum înainte. Sper să fie doar o sincopă, o neînțelegere, o confuzie. Sper să nu fie teama de „sperietori de fân” și nici un tradiționalism prost înțeles. Pentru că dincolo de noi, dincolo de temeri, de prejudecăți, de modurile în care vedem lumea, se petrec o mulțime de tragedii tăcute în jurul nostru. Dacă am putea auzi vocile și disperarea din mințile copiilor și ale tinerilor, nu am mai avea liniște vreodată și am vrea să facem ceva pentru ei.

Nici tăcerea, nici lipsa dialogului nu sunt aici soluții. Avem nevoie, ca de aer, de părinți educați să-și poată crește frumos copiii. Am acceptat abrutizarea prea mult. Am acceptat resemnarea și blazarea, mult prea mult. Ca de obicei, lucruri atât de mari, care ne privesc pe noi toți, depind de o mână de oameni. Ca de obicei, dacă tăcem, nu se va întâmpla nimic. Așa că vă invit să vorbim despre asta.

E o conversație despre copiii noștri.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp