Maniera în care matematica este predată în sistemul românesc îi împiedică pe cei mai mulți elevi să vadă utilitatea acestei materii și îi determină să se întrebe, pe bună dreptate, la ce le va folosi în viață ecuația de gradul 2, noțiunile de trigonometrie sau funcția modul.

A închiriat o casă în Tunari, la marginea pădurii, unde inițial au venit 7 copii. Ai ei și ai câtorva prieteni.

Călin nu e interesant de nimic din ce se întâmplă la școală, iar atunci când vorbește este mereu pe lângă subiect. Profesorul de matematică i-a spus în repetate rânduri că nu e la ora de astronomie. Are cu totul alte preocupări. Vrea tot timpul altceva și nu-i plac deloc regulile. El este copilul contestatar.

Ce vrei să te faci când o să fii mare? Cu siguranță ți s-a adresat această întrebare în copilărie și, cel mai probabil, dădeai un răspuns de complezență, pentru că nu știai cu exactitate. Și era bine că nu știai. Intuiai poate că posibilitățile sunt multiple și ar fi fost bine să rămâi la acest principiu și mai târziu, când ți-ai ales facultatea. Pentru că aproape sigur nu ai luat în calcul că poți încerca să dai la mai multe facultăți, iar în cazul în care nu ai fost mulțumit de alegerea făcută, ai continuat din inerție sau de gura lumii.

Timp de un an de zile, Luiza Apostu a făcut o călătorie în jurul lumii pentru a vedea cum funcționează diverse sisteme alternative de învățământ, a selectat din fiecare componentele cu care a rezonat mai mult, a integrat experiența profesională și pe cea personală și a creat un model alternativ de învățare ce folosește instrumente prin care copiii devin responsabili de propria învățare.

Aproape toți știm un copil cu autism. Sau pe cineva care ți-a povestit despre un astfel de copil. Atipic. Special. Mai special.

În calitate de șef al catedrei de matematică la o școală dintr-un cartier sărac al Londrei, a reușit în mai puțin de 2 ani să ridice procentul de promovare la examenele naționale de la 40 la 75%, dar asta nu i-a adus nicio satisfacție. A simțit că timpul în care i-a învățat pe elevi cum să treacă un test ar fi putut fi folosit pentru a face ceva mai semnificativ pentru ei. Pentru că mai multă matematică nu știau.

O profesoară de 60 de ani din Horezu, care a descoperit robotica într-un schimb de experiență, a introdus la scurt timp un curs pe această temă la clubul copiilor unde lucrează. Un fost militar pensionat, care s-a angajat la Palatul Copiilor din Călărași, dotează din salariul lui laboratorul de robotică și electronică. La Giurgiu, directoarea și încă două profesoare au renovat cu banii lor, după ce Palatul a fost mutat în altă clădire. Acestea sunt numai câteva dintre poveștile pe care Ion Neculai, cofondator Eematico le-a descoperit în palatele și cluburile copiilor din țară, „un loc al speranței” pentru educația non-formală de existență căruia știu prea puțini.

Actuala generație de tați sunt copii de anii ‘80 sau ’90, care au crescut, în marea majoritate a cazurilor, lângă o figură paternă absentă sau destul de puțin implicată în îngrijirea și creșterea unui copil. Sunt însă primii care își doresc să facă lucrurile altfel. Și nu sunt puțini. Andrea Olimpia Pop, care a fondat Centrul 9 luni în urmă cu 14 ani, vede această schimbare de mentalitate și încearcă să încurajeze această nouă generație de tați.

Inițiativa tinerilor vine pe de o parte din frustrarea de a nu fi învățat suficient de multe lucruri despre viața reală de la școală, de care s-au lovit ulterior, iar pe de altă parte din faptul că tinerilor din ziua de astăzi le este greu să navigheze în marea de informații disponibile pe internet și să distingă între ce este real și ce este „fake”.