Sari la continut

De șase ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Școala de azi este dresaj!

scoala - eleve

Foto Getty Images

Totul e bine și frumos. S-a terminat și Evaluarea Națională, s-a dus și Bacalaureatul, a mai trecut un an școlar, mediile sunt bune și rata de promovare a trecut de 70%. Serbări, baloane, discursuri, emoții, pâine și sare, diplome, coronițe. Copiii sunt cei mai buni, profesorii minunați, privim cu încredere spre viitor. Putem să ne tolănim pe sezlong!

Dincolo de asta, nu e deloc clar în ce direcție ne îndreptăm. Pentru că, de fapt, nu vrem să se schimbe mare lucru. Nu știm ce și cât am pierdut în timpul pandemiei, deși toate semnele arată pierderi mari de învățare în rândul copiilor, pierderi care se vor vedea doar în timp. Nu e clar nici ce conținuturi noi ar fi de predat sau ce am putea face pentru a îmbunătăți stilul de predare, metodele, tehnicile profesorilor, astfel încât elevii să își formeze în mod real competențele și aptitudinile necesare pentru societatea de mâine, de peste cinci, zece ani de acum. Care să fie aceste noi competențe? Prea puțini sunt aceia care rostesc: competețe antreprenoriale, sociale, emoționale... Iar asta se întâmplă pentru că dezbaterea publică și, în realitate, cea din rândul experților, nu e una de substanță. Schimbare, schimbare, dar nu în ce ne privește!

Se discută despre orice, mai puțin esențialul: și anume, cum să facem ca școala să răspundă intereselor copiilor de astăzi și să dezvolte personalități, caractere, oameni adaptați secolului XXI, cu valori precum civism, acceptarea diversității, respect pentru democrație, deschidere culturală, încredere în sine, motivație interioară, respect față de propria persoană și față de ceilalți .

Școala de astăzi este dresaj.

Pentru că rutina școlară, examenele de final de ciclu, din păcate, asta sunt: o formă de dresaj a copiilor. Nu știu cum să răspundă unor itemi semiobiectivi sau obiectivi? Foarte bine, îi învățăm scheme, cum să completeze spații punctate! Ce contează că își fură căciula, că succesul e fals, media finală e medalia! Una pe care viața reală o va arunca la coșul de gunoi...

La 33 de ani de la căderea comunismului, disciplinele predate în școala românească nu diferită cu mult față de arhitectura curriculară după care am învățat noi, profesorii, părinții de astăzi. Și vina aparține fiecăruia, în parte! Modul de evaluare s-a modificat, conținuturile sunt însă aceleași, predarea după aceeași filosofie. Am schimbat obiectivele în competențe, înainte de a vorbi despre o filosofie a educației, una predictibilă, asumată prin consens politic, despre un nou mod de predare, învățare, evaluare, care să conducă la formarea acestora. Ei se plictisesc la școală, noi îi învinovățim că sunt o generație leneșă. Nu întoarcem lupa analizei în direcția potrivită. Alții construiesc școli mobile, transformă învățarea, încep mereu dinspre contextele de cunoaștere a vieții de dincolo de zidurile școlii, de dincolo de paginile de teorie și ajung cu blândețe, răbdare și obiective clare la necesara educație instructivă.

Spunem toți că e nevoie să regândim conținuturile din programă, arhitectura curriculară. Eu cred că e nevoie să regândim rostul școlii de astăzi, utilitatea ei, să cântărim timpul petrecut de copil acolo versus câștigul autentic, pregătirea acestuia pentru viața neacademică, socială, emoțională, de familie, pentru profesie și versatilitatea, flexibilitatea pieței muncii.

Începând chiar cu primul nivel de învățământ, grădinița, școala generică ar trebui să fie un loc unde copiii să interiorizeze lumea înconjurătoare și unde să fie lăsați să o exprime diferențiat, orientați riguros în funcție de preferințe, abilități, aptitudini, competențe, astfel încât să reducem multitudinea de eșecuri existențiale, personale și profesionale. Copiii nu învață imitându-i întocmai pe adulți, ci își construiesc propria lor versiune a lumii, cu „cărămizi” pe care le iau de peste tot – de la școală, de la colegii de joacă, de la părinți, de pe stradă... Învățarea este o continuă experiență. Copiii înțeleg lucruri precum inerția sau forța centrifugă nu doar din lecțiile suspendate teoretic de la clasă, ci mai ales dându-se cu skateboard-ul ori cu bicicleta. Copiii învață empatia, altruismul sau toleranța nu doar când le discută la ore, ci mai ales când li se construiesc contexte de exprimare a acestor valori. Pentru că lecțiile cele mai prețioase de la școală sunt acelea care îți folosesc toată viața.

Există mai multe astfel de formule pedagogice, unele formalizate ca sistem (Montessori, Waldorf), altele mai flexibile (Reggio Emilia). Toate pun în centru experiența de învățare a copilului, mai ales la vârste mici, atunci când se deschid zorii comportamentali, și – ceea ce este mult mai important – atitudini și aptitudini precum curiozitatea, creativitatea, cooperarea, disciplina, prudența, stabilitatea, reziliența.

La noi însă, în loc de a gândi cum să deschidem orizontul copiilor spre noi și utile experiențe de învățare, dăm și cerem multe teme pentru acasă, transformăm cu bună-știință timpul liber în corvoadă sau, la polul opus, după gustul eșecului, ocupăm spațiul public, cu dezbateri despre ce autori ar trebui să scoși din programă. Este grăitor că nu se discută aproape deloc despre ce scriitori, domenii noi de cunoaștere, ar trebui introduse în programă, ceea ce arată resorturile reale ale dezbaterii: să avem o școală ușoară, în care toată lumea să fie fericită... Probabil că mulți, de la profesori la părinți și elevi, ar fi mulțumiți dacă programa de limba și literatura română ar fi redusă la câțiva autori și la și mai puține texte. 

Inutil de spus, nu acesta ar trebui să fie direcția de mers. Haideți să ne gândim la David Popovici și la cum ar fi putut să îl ajute în școală, mai mult, mai bine, materia aceasta, limba și literatura română. Să ne imaginăm că această disciplină sau altele, conexe, derivate, ar fi regândite, pe lângă necesara cunoaștere literară și lingvistică, cu ceea ce numim astăzi construcție de imagine personală, de promovare, comunicare publică, practică, voluntariat în instituții de profil, aspecte cu care acest adolescent, și alții ca el, se întâlnesc în drumul lor neajutat spre obiectivele propuse.

Nu e de acceptat ca unor copii să le fie teamă să meargă la școală, să fie total indiferenți la timpul petrecut în interiorul ei, obosiți după ore, plictisiți sau stresați. Școala nu este dresaj! Trebuie să renunțăm la asta, de dragul de a avea niște copii fericiți, încrezători în viitorul lor.

Dacă nu mă credeți, uitați-vă la David, la câtă încredere în el are! Știe că va fi o versiune și mai bună a sa, chiar dacă în sport nu există garanții. Dar în mintea lui el e deja acolo! Iar forța lui mentală, pe care o va avea toată viața, e câștigul cel mai mare. Și nu școala l-a ajutat, din păcate, o spune chiar el...

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • În Danemarca există un partid care este condus în întregime de un software de inteligență artificială (nu ar fi singura țară, dar asta e știrea momentului la noi). Vă garantez că nu știe o iotă din materia asta: limba și literatura română. Corelația cu Popovici: zero! Să ne întrebăm cine știe să calculeze o corelație?!
    • Like 0
  • Nu am inteles ce treaba are David Popovici cu acest articol. In rest un alt text inutil.
    Noi nu avem copil, slava Domnului si vom pleca in cateva saptamani din tara, definitiv, dar ne pasa ce se intampla si toata neputința noastră in a îndrepta din lucruri, ne revolta.
    Legea educației e un exemplu viu de mizerie, prostie, incompetenta românească. E ceva strigător la cer, ca multe alte legi din România
    Felul în care a fost masacrata este elocvent pentru cei 33 de ani de post-comunism.
    S-au făcut numeroase modificări ce au bulversat copiii. Gen cand sa luam vacanță. Sa fie doua saptamani iarna si una primavara. Sau mai bine 3 iarna si doua primavara. Dar acestea pot fi împărțite în 4 etape cu cate o saptamana de școală si una de școală altfel. Vacanta mare începe pe 15 iunie și se termina pe 15 septembrie. Dar, nu, mai bine pe 20 iunie și începe pe 4 septembrie. Se dau teze, nu se mai dau. Se dau note, nu se mai dau. Se dau calificative. Se dau examene, nu, nu se mai dau. Se dau la bacalaureat 3 materii, ba nu, se dau 5, ba nu, că-l desființam. Si tot asa. Totul de un ridicol absurd in dulcea tradiție coruptă și incompetenta românească. Nimeni nu-si revine din acest festival al ratatilor ajunși în guvern.
    Nimeni nu e preocupat de calitatea manualelor, de modul de predare, de modernismul care trebuie sa pătrundă încă de la grădiniță.
    Nimeni nu e preocupat de dotări, de școli, de toaletele școlilor de la tara, de lipsa autobuzelor școlare, de caldura din clase si de apa potabilă. Toate se rasfrang asupra nefericitilor de copii. Eu estimez ca 30-40% dintre elevii români au un nivel bun si foarte bun de educație și încearcă să razbeasca prin propriile forțe susținuți de părinți. In rest, 60-70% sunt ratați, semi-analfabeti sau analfabeti functionali ce traiesc intr-o societate manelizata ce-i împinge constant spre kitsch, spre grotesc, violenta, golanie, sex, nesimțire si indolența. Sa învățăm cum să fim șmecheri si bazați. Cum curg milioanele in ritm de manea fără să faci mare lucru.
    Viitorul nu suna bine deloc.
    Ii pasa cuiva? Nu.
    Am citit zilele trecute, in fuga, un titlu despre căsătoriile între minori. Dar nu sunt numai căsătoriile. Acei minori sunt viitorii infractori. Sunt de mici educați in acest sens. Adulți cu un viitor violent, oribil. Multi vor ajunge prin tribunale si închisori. Firește, fiecare societate are si astfel de inși, numai ca la noi numarul este impresionant, copleșitor si creste de la an la an. Estimez undeva intre 20-30% din cei 60-70% menționați mai sus.
    Intereseaza pe cineva. Vreo autoritate? Nimeni, nimeni? Exact, pe nimeni.
    Dormi linistit. Guvernul veghează pentru tine. Si lucrează de se speteste, tot pentru tine. E vrednic rau. Nu mai pridideste.
    Ceva cu teza de doctorat a lu' domn prim-ministru se mai aude? Nimic si aici. Păi si atunci de unde naiba sa fie invatamant de calitate?
    Problema e ca cei 30-40% sunt foarte puțini. Nu inseamna nimic la nivelul unei țări. Si ei vor fi incet, încet copleșiți. Putin cate putin numarul lor va scădea pentru ca fie nu se vor mai vedea, asa cum nu mai vezi copacii de padure, fie vor pleca. Cum va arăta România anului 2050? Nu stiu. Sunt si eu curios.
    • Like 0


Îți recomandăm

UNStudio 1

UNStudio este unul dintre cele mai cunoscute și apreciate birouri de arhitectură din lume, cu filiale în Amsterdam, Frankfurt, Shanghai, Hong Kong, Dubai și Melbourne. are în portofoliu peste 120 de proiecte internaționale, precum clădiri de birouri, rezidențiale, muzee, poduri, dar și masterplanuri urbane. Printre cele mai cunoscute lucrări - Podul Erasmus din Rotterdam, Mercedes-Benz Museum din Stuttgart, Arnhem Central Station, Designul Doha Metro Station.

Citește mai mult

Marius Sava

„La mine pacienții nu vin niciodată singuri, vin cu partenerul”, spune medicul specialist pneumolog Marius Sava, cu competențe în somnologie, de la Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, despre cei care ajung la ușa cabinetului cu simptome de apnee în somn.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult