La final de aprilie, cu ajutorul unei asociații de români din diaspora, circa o sută de elevi din două școli rurale românești au putut vizita câteva obiective din București. Cea mai recentă excursie (susținută din fondurile trimise de această asociație de peste Atlantic) a avut loc sâmbătă, 29 aprilie, iar elevii de la țară au putut vedea locuri precum Muzeul de Artă (galeria națională) și grădina zoologică.
Nou prilej pentru mine (având minim rol de intermediere) de a reflecta asupra unei sintagme auzite recent: două Românii. Există, într-adevăr, două Românii? Una rurală și alta urbană? Una orientată spre Est și alta spre Vest? Una conservatoare și alta modernă? Copiii au coborât din autocar într-un București cu trafic amorțit, de sâmbătă dimineață. Totuși, în comparație cu satul lor de câmpie, unde drumurile asfaltate se întretaie cu altele de pământ, iar ei merg la școală cu bicicleta, această schimbare părea destul de radicală. Bulevardul Magheru ne-a luat pe sus cu traficul său în șase benzi, ca să ne regăsim respirația mai tihnită abia pe Calea Victoriei, devenită temporar pietonală. Da, acești copii păreau să aibă o ingenuitate și o prospețime în privire mai accentuată. Da, își ascultau profesorii și se puneau în rând, liniștiți - chiar și cei mari, de clasa a opta. Da, nu am auzit niciun cuvânt urât, nicio glumă răutăcioasă și nicio ironie, ca semn de agresivitate verbală între ei. Totuși, există ceva extrem de nivelant, de la Corabia până la Botoșani și de la Drobeta până la Sulina: tehnologia în care acești copii sunt imersați. Pornind de la dorința de a poza ce li se părea interesant în jur, deveneau aproape incapabili să vadă realitatea strict în afara ochiului de sticlă al telefonului. Iar de aici până la a da check-in, a verifica whatsapp, facebook, tiktok sau statusul unui joc, părea să nu mai fie decât un pas. Și în felul acesta realitatea se întrețese cu virtualul. Vorbind cu cadrele însoțitoare, le-am spus că în București există cel puțin trei școli private unde copiii nu au voie să aibă telefoane (de la clasa zero până la a opta).
Teoria mea (bazată pe experiență) era aceea că familiile, cu cât sunt mai bogate, mai umblate și mai cosmopolite, cu atât sunt mai riguroase în a cere educație temeinică și a impune o restricționare de la ecrane. Invers, familiile sărace, cu studii minime, nu impun niciun program de lucru, considerând că, dacă limitează timpul de expunere la ecran, îi țin pe copii în afara circuitului cunoașterii și al actualității. Îi scot din joc, cum s-ar zice, menținându-i la marginea societății. Este manipularea care prinde la oamenii simpli și de bună-credință, în vreme ce un om ca Steve Jobs afirma în 2011 “limităm tehnologia folosită de copiii noștri acasă”. Iată un citat mai lung din acest articol :
“În 2007, Gates, fostul CEO al Microsoft, a implementat un plafon pe ecran când fiica sa a început să dezvolte un atașament nesănătos la un joc video. De asemenea, el nu și-a lăsat copiii să aibă telefoane mobile până la vârsta de 14 ani. (…) În "Screen Schooled", Clement și Miles fac dovada că părinții bogați din Silicon Valley par să înțeleagă puterile de dependență ale smartphone-urilor, tabletelor și computerelor mai mult decât publicul larg - în ciuda faptului că acești părinți trăiesc adesea prin crearea și investirea în această tehnologie.”
Nu i-am dus pe elevii de la țară la Muzeul Satului (ar fi fost ironia de a vinde castraveți grădinarului), dar nici la galeria europeană a Muzeului de Artă. Am preferat galeria națională, pentru piesele ei celebre: Nicolae Grigorescu, florile lui Luchian, Tonitza pentru acei copii ai săi cu ochi neverosimil de mari și de blânzi (Fata pădurarului), sculpturile brâncușiene, arta religioasă (icoane, fresce, cărți în pergament, tapiserii, broderii). Apoi am poposit la zoo, unde poate cel mai mult ne-au impresionat pelicanii și galeria reptilelor.
Ce ne-am dorit să facem? Ce ar trebui poate să facem cu toții, printr-un program guvernamental la nivel național? Poate un fel de Erasmus, dar nu doar european, ci și național, prin care elevii să aibă posibilitatea de a studia câteva săptămâni (sau un semestru) în altă școală și în altă localitate. Poate ar trebui să derulăm un program numit “Adoptă o școală” prin care instituțiile din mediul urban, având o anumită lejeritate financiară, să sprijine și să sponsorizeze regulat o școală din mediul rural. A nu se înțelege că acești copii sunt în inferioritate față de alții (mulți dintre ei au rezultate bune și foarte bune, mulți au și o nevinovăție pronunțată, o puritate a impresiilor). Totuși, dacă este ceva de care ei duc lipsă, este tocmai perspectiva mai largă, posibilitățile mai diversificate (de la oferta educațională și culturală, până la cea turistică). În anumite zone rurale, această lipsă de perspectivă se poate acutiza, grefată pe alte cauze sociale, până la crearea de medii toxice, promiscue, imunde. Cam așa cum am văzut cu toții la școala rurală din Pietriceaua. Ce proiecte cu fonduri guvernamentale sau europene s-au desfășurat la Pietriceaua? Sau aiurea? Să nu ne îmbătăm cu apă rece. Mecanismul de selecție al acestor proiecte este greoi, birocratic, iar adeseori condițiile sunt foarte limitative. Numărul școlilor cuprinse în astfel de proiecte este extrem de mic, raportat la întreaga rețea școlară și la nevoi. Iar al doilea aspect ciudat este că multe din proiectele aprobate spre finanțare au puțini beneficiari. Greu de explicat dacă este o întâmplare sau nu, dacă nu cumva organizatorii și apoi raportorii preferă grupurile mici, deoarece sunt mai ușor de gestionat. Dar e clar că pare neviabil pentru toată lumea să ai zeci de mii de euro cheltuiți pe un afterschool cu…30 de copii.
Un alt aspect care dovedește discrepanța dintre nevoile reale și prevederile birocratice se referă la direcția pe care acești bani o pot lua în educație. Vi se pare că la Pietriceaua ar fi nevoie de fonduri pentru multiculturalism și toleranță rasială? De fonduri pentru teme de corectitudine politică? Este o decuplare totală, după o agendă care nu privește suferințele societății românești. Acei copii au nevoie de speranță, de un mediu social mai optimist (părinți care să aibă loc de muncă în țară, nu să își lase copiii a fi educați de violența și pornografia internetului). Acei copii au nevoie de cărți, de materiale didactice, de excursii care să îi scoată în lume, de schimburi de experiență. Dacă în imediata apropiere, anturajul lor este toxic, atunci ei ar trebui să poată cunoaște și altceva, fie și la intervale lungi de timp. Școlile rurale românești par a fi fost abandonate. Eugen Simion, pe când era președinte al Academiei Române, loial propriei origini țărănești (Chiojdeanca, Prahova), a protestat împotriva desființării și comasării școlilor de la sate. A încercat să le sprijine, făcându-ne atenți că rețeaua lor a fost extinsă și întărită în secolul XIX, iar noi astăzi o slăbim, o subfinanțăm și neglijăm.
O ultimă reflecție, poate mai controversată decât cele precedente: așteptând un grup de elevi să își ia covrigi, autocarul, pe jumătate plin, era parcat în fața Hotelului Intercontinental. Ne desprinsesem puțin de retorica artei românești, de explicațiile legate de statuia ecvestră a lui Carol și de Biblioteca Fundațiilor Regale. În această acalmie, treceau pe esplanada din fața TNB tot felul de persoane, printre care nu puțini cerșetori fără adăpost, nu puțini excentrici cu mulțime de piercinguri, nu puțini adolescenți bizari (nu a trecut moda emo?) la care grupul din autocar se uita cu mirare. Totul a culminat cu sosirea (ce baftă?!) unui alt grup vesel de tineri străini, la vreo 30 de ani, toți în tricouri identice imprimate, unul singur fiind îmbrăcat, citez comentariile din autocar, “în plastic” (era de fapt un latex negru ce imita un polițist în pantaloni scurți). Autocarul acelora purta sus afișajul electric “Bachelor Romania”. În Franța, există o pseudotradiție numită “enterrement de vie de jeune fille/garçon”, adică o petrecere a burlacilor, în care cel/cea care urmează să se căsătorească se costumează în ceva ce se vrea amuzant. Sentimentul propriu de ridicol este atenuat de solidaritatea prietenilor și, uneori, de alcool (cum era și cazul acum). Grupul nostru nu era de francezi (ci niște vecini ai lor), dar părea asemănător cu cele pe care le întâlneam uneori în Franța. Adică un amuzament-ridicol cvasi tolerabil, cu înțelegere pentru un eveniment frumos din viața cuiva. Ei bine, totul s-a schimbat când polițistul în latex și-a dat jos pantalonii scurți, în plină stradă (aplecat în față), iar apoi s-a luat la trântă cu altcineva din grup. În vremea asta, noi îi așteptam pe cumpărătorii de covrigi, nu departe de statuia lui Ion Luca Caragiale. Aveam un vârtej de impresii, de la bunătatea ghizilor din muzeu, la clădirile frumoase de pe Calea Victoriei, la verdele superb al copacilor, la splaiul Dâmboviței, totul amestecat și cu această a doua lume, a unei a doua Românii (?!). Emancipate, trendy, cu păr verde, piercing, hiperstimulate, cu energizante Hell si Red Bull de la primele ore ale dimineții, cu păreri, aroganțe, siguranță de sine. Copiii tot întârziau la covrigi, iar eu, pusă în fața comentariilor de tipul “cred că sunt drogați”, mă gândeam dacă nu cumva excursiile trebuie să fie în sens invers, adică să ducem la țară grupuri de tineri din mediul urban, pe care să îi învățăm să privească cerul (exact, regarde le ciel), să pună arpagic, să salute pe toată lumea (e și acesta un tip de educație, să zici sărut mâna bătrânelor de la poartă), să fie mai modești, să nu mai dorească să epateze… (cât conformism și câtă nesiguranță de fapt, să crezi că unicitatea ta e dată doar de aparența vestimentară…). Oare știu tinerii aceștia debusolați cât potențial zace în ei? Când își vor da seama, și după câte dezamăgiri, că viața nu este doar despre plăcere și nici doar despre egocentrism (“eu, eu, eu, această frică de a fi lăsat în urmă”, zicea Exupery)? Când vor învăța că este minunat să nu te iei prea tare în serios, să nu te crezi prea special, să nu vrei cu tot dinadinsul “dezvoltare personală” și “motivational speech”, ci să fii un om simplu, responsabil, echilibrat? Când vom învăța cu toții loialitatea, dar și simțul umorului, descrețirea frunții, modestia, ca și tihna (aceea a lumii caragialești, reamintită de statuile de pe esplanada TNB)?
Educația românească are multe și complicate probleme. Este, mai întâi, refuzul studiului, al efortului, declanșat mai ales de faptul că elevii nu le mai văd rostul. Și-au decupat un spațiu pe care îl apără și prin care refuză o realitate din ce în ce mai decepționantă pentru ei: este spațiul netflix, instagram, tiktok, jocuri video. Dacă încerci să îi scoți din acest spațiu (fie familia, fie școala), devin recalcitranți sau se închid ferm într-un refuz tăcut. Au o existență vegetală, adormită, lipsită de bucurii autentice. Numai stimulii foarte puternici îi mai trezesc: un spectacol intens de lumini și sunet la Untold sau Neversea, un energizant consumat zilnic, un ecran de telefon cu toată grafica și strălucirea unui joc video, adrenalina unor păcănele online. Lucrurile s-au deteriorat vertiginos, în câțiva ani de supraexpunere la tabletă și smartphone, dar politicienii vorbesc de digitalizarea învățământului. Nici vorbă să ne alarmăm ca societate, ci acceptăm lobby-ul companiilor IT și pentru direcțiile oficiale în educație (v. “Demența digitală”, a psihiatrului german Manfred Spitzer).
A doua direcție îngrijorătoare în școală, sesizabilă în special în mediul urban, este ideologizarea ei, prin noile programe (la gimnaziu, schimbate în 2016) și prin manualele alternative. Lucrurile se petrec și la materiile clasice, dar, mai ales la acele discipline numite CDȘ sau CDE - curriculum la decizia școlii/elevului. De aici lupta ong-urilor de a mări ponderea acestui CDȘ. Și astfel se face că de multe ori avem elevi cu potențial extraordinar, pe care îi menținem sub puterea lor naturală de dezvoltare, departe de cunoașterea reală și necesară, ca să le livrăm mantra dezvoltare-toleranță-egalitate de gen-aculturalism. Este cazul liceului Creangă. Foarte interesant cum două cazuri apărute aproape simultan ne arată cele două mari probleme ale școlii actuale. Pe de o parte cazul Pietriceaua arată lipsa de autoritate a școlii, împletită cu supraexpunerea la ecran și cu sărăcia (un senator, care a discutat cu părinții și elevii de acolo, spune că a fost plăcut surprins de întâlnirea cu familiile. Deci nu în familie se pare că au văzut copiii acele modele, ci pe netul pe care stau cu orele). Cazul al doilea, al liceului Creangă, ne arată altceva: un colegiu național în care avem aceeași lipsă de autoritate (generalizată în sistem), în care nu se face carte (după zvonistica dintre elevii înșiși), dar în care managementul se laudă cu trei titluri de școală europeană, cu nenumărate proiecte derulate, cu simularea de dezbateri politice în Senat etc. A trecut cumva nebăgat în seamă și motivul invocat pentru depresia elevului atacator: faptul că fusese respins de la o bursă în State. Deci nu avem un elev de mediu rural, cu precară situație socială, ci un copil de clasa a X-a care visează o carieră și care aplicase pentru o bursă școlară în SUA.
Și acum să ne întoarcem puțin la noul gen de educație cultivat, ca direcție națională: umflarea ego-ului, a individualismului, apel la superficialitate, la strat subțire de cunoaștere, “părerea mea” (ce pondere au textele argumentative la română și la socio-umane!). Practic, înainte de a-i cimenta copilului ideea că trebuie să se documenteze, să caute, să fie curios, îl întrebi ce părere are, îl pui în cerc de “debate” și îl inviți la “brainstorming” și la învățare prin descoperire. Te pui în umbră ca profesor, devii facilitator (cum spun textele oficiale) pentru ca elevii să descopere singuri și să își spună părerea. Ore diluate, spontane, pentru care nici măcar nu ai nevoie de absolvenți de facultate, ci de animatori și moderatori. Și astfel copiii cresc în spiritul exasperantului misecuvenism, al siguranței de sine și al spoielii de cunoaștere. Nu se duc la argumente, ci la impresii și emoții. Nu îi învățăm că e bine să aibă cultură generală, să absoarbă și să analizeze înainte de a merge spre concluzii rapide, nu le predăm importanța marilor sisteme de idei și a istoriei unei științe. Avem elevi care nu stăpânesc exprimarea scrisă (ortografia sau frazarea corectă), dar pe care îi încurajăm să pledeze în programul MUN, să facă debate, pe care îi copleșim cu “bravo”. Elevul acesta, fie el și cu potențial, riscă să fie politicianul arivist de mâine, fără baze, fără moralitate sau cunoaștere reală, dar cu ambiție și aroganță. Devine versatil și oportunist, așa cum schimbă tabăra la MUN și debate (copiii pledează de pe poziții căzute la sorți, un aleatoriu pro sau contra, și astfel ei învață că nu contează tabăra în care ești, ea nu se alege prin conștiință, ci un politician bun trebuie doar să câștige, precum avocatul care poate pleda în orice direcție). Desigur, vorbim de noile tendințe, deoarece România încă mai are profesori care își respectă elevii și încearcă să le transmită cunoaștere și valori. În încheiere, nu putem spera decât la rezistențe individuale, în familie, în insule de normalitate. Câte o inițiativă individuală privată (precum cea a asociației din diaspora) mai sădește o sămânță de bine, mai aduce o speranță. Atâta doar că fiecare familie trebuie să fie mai vigilentă și mai antrenată, deoarece familia a ajuns să facă educație concesiv, “în ciuda” unei lumi care sprijină orice, numai educația, nu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dvs. credeți în „competența familiei” ?
Eu cred în incompetența familiei. Cu excepția cazurilor unor adulți cu înaltă specializare (și practic unicul domeniu de competență), adulții sunt oameni cu diplome (și funcții!), care au uitat de mult conținutul care le-a adus acele diplome.
Mi-am verificat teoria inclusiv pe propria piele.
Altfel nu s-ar fi ajuns aici.